Mi-e greu să scriu, sunt un amestec complicat de intro/extrovert și mă tot gândesc de câteva zile dacă mă ajută – și nu doar la modul superficial, de attention seeker…  Am avut covid și ultimele trei săptămâni am trăit un soi de viață internalizată stranie. Nu sunt sigur c-am ieșit încă de tot; mi-e urât să ies din casă, mi-a plăcut mai degrabă să conduc prin București dar soarele și aerul m-au lăsat rece – pun intended.

Mă gândesc ca dacă mă duceam la vaccin la Suraia, de care făceam mișto acum doua luni, poate-aș fi făcut o formă mai ușoară. Contrafactualismul… dintotdeauna am făcut mișto de fanii lui „ce-ar fi fost dacă” și iată-mă acum. Nu generalizez și nu vreau să scot din experiența mea vreun principiu de viață; poate cel mult, aburii nesănătoși ai bolii. Am tot sperat că-i o viroză, a-nceput abrupt două zile cu stări subfebrile, 37-38 dar duminică aveam deja un test rapid pozitiv iar luni la pcR, la fel. Totuși, duminică scăzuse febra, mă gândeam că trece repede.

De marți însă am început să cobor niște trepte. Mă-ncurajau amici pe zoom, hai că ești bine dar următoarele cinci zile nu prea stiu pe ce calendar am fost. Mă durea tot corpul, mă mutam cu greu de pe o canapea pe alta, îmi pleznea capul, nu înțelegeam nimic de pe whatsapp. Era sindromul căștii (am citit după); e ca și cum ai una montată pe creier, nu foarte rigidă, zici că te miști dar îți zgârâie neuronii la cea mai mică mișcare. Ce gândire laterală de advertising, nu eram în stare nici de-o privire laterală…

Apoi durerile m-au mai lăsat dar am început să tușesc. Luni am sunat la 112, s-mi fac niște analize am așteptat două ore un tractor SMURD – să mai aud ode pentru Arafat…  Am ajuns la camera de gardă la Balș; aveam în rucsac un Kadare, patru bluze și două hanorace, să fie.

Am făcut CT și analize în jumătate de oră – mă și miram ce repede merge. Dar până să vorbesc cu un medic au mai trecut trei ore. Două rezidente și o specialistă roboteau de nu-și vedeau capul; zece zombie fugiți de-acasă le așteptam diagnosticele. În cele din urmă, una din fete mi-a spus – domnu’ Panghe, sunteți așa și-asa. Aveți pneumonie pe 15 % din plămâni, infecție medie covid, sunteți deocamdată norocos, vă trimitem acasă, cu tratament. Continuați să monitorizați saturația, că nu se știe. E mai bine să nu vă-ntoarceți aici. Mi-a plăcut amestecul de onestitate, delicatețe și lipsă de menajamente, ce să zic.

Asta cu saturația mi-a rămas traumă; tot puneam degetul în găurica aia de la pulsoximetru și dădeam raportul pe tel la oameni: ai grijă, sub 93, suni la 112; 95, 94, iar 95; ieri 96; am avut și 93; azi n-a scăzut sub 95; acum cât e?… Două zile după Balș mi-a mai fost rău, nu așa tare. Acum sunt ok, de cel puțin șase zile nu mai am febră, nu mă mai doare, mai tușesc asa, rar.

Nu-mi dau seama dacă a fost o idee bună să scriu, simt că mă descarc-încarc cu gândurile astea. Mi-e greu să și răspund; cum era bancul ăla, nu insistați, ies eu din când în când. Aveți grijă de voi și vaccinați-vă, care n-ați făcut-o încă; abia aștept să treacă o lună și să o fac și eu, finally.