Category: cinemarte

Am revăzut lunile astea câteva seriale; recent, am terminat unul pe care îl reluasem dintr-un sentiment straniu – simțeam că mi-era atât de familiar și-n același timp nu-mi mai aminteam multe detalii- Breaking Bad. Alături de The Wire si Soprano mi se pare că formează Nesfânta Treime a celor mai tari seriale ever și cine știe dacă nu cumva înșiruirea lor nu mă trimite să revăd și The Wire cândva curând – pe Sopranos l-am reluat acum doi ani.

Viața și opera lui Walter White, ca să vorbim și-n clișee, are însă un pic mai mult decât cele două, nu degeaba probabil îl pun cel mai sus. Toată povestea imaginată, scrisă și descrisă de Vince Gilligan, cu Walt transformându-se aproape minut cu minut, e magnifică. E Metamorfoza lui Kafka rescrisă pentru cinema; sufletul lui Walt se chircește, se necrozează, devine dur și rigid ca platoșa unui gândac, într-un proces care se întâmplă lent, hipnotizant de lent. Toți cei care apucă să fie prinși în poveste sunt injectați cu veninul special al lui Gilligan și rămân paralizați, nemișcați.

Exagerez, dar nu asta fac mai toate marile povești transpuse în seriale? Toate marile povești tele-vizuale reușesc să creeze, de ani de zile, dependențe emoțională. În copilările, tot auzeam discuții între ai mei părinți, unchi, mătuși despre Poldark și nevastă-sa Demelza, despre Linia maritimă Onedine. Cu mintea mea de copil de atunci, scrutându-mi serios orizontul amintirilor de-atunci, îmi pare că și ai noștri erau la fel de marcați – ba chiar mai mult chiar, pentru ei erau niște premiere.

Și un cadou pentru toți fanii 🙂 – niște mostre încapsulate în episoade-sticluțe de 2-3 minute, adunate în Breaking Bad Original Minisodes. Eu le-am vazut aici și am râs rău de tot la unele.

Spoiler alert!

Și un mini-debate super-interesant cu Bryan Cranston și Aaron Paul și scenaristul Vince Gilligan – doar pentru cei care ați văzut serialul! Gilligan spune – pe la min 14.00 – ca uneori camera nu poate înregistra și nu ne poate arăta intensitatea electrizantă la propriu a jocului lui Cranston, atunci când o lasă să moară pe Jane, iubita lui Jesse. Mai devreme, pe la min 11.00, să-l ascultați chiar pe Cranston cum ne arată bornele psihologice pe care le-a pus ca să construiască acest drum al reacțiilor complexe pe care le avea în acele momente de actorie. E mare lucru să poți întâlni, pe același drum al creației, oameni care sunt pur și simplu sortiți să creeze împreună.

E ironic să vezi cum un star-system care înfrunta briza oceanului cântând pe prova Titanicului ajunge să facă o serie care aruncă pe fundul mării schemele și manierismele filmelor de la Hollywood, refuzând inclusiv trucuri de înfrumusețare personală CGI, ca să arate publicului versiunea necomplexată și autentică a poveștii. Kate Winslet face asta cu dezinvoltura personajului Rose ajunsă, ce sa vezi, bunică la patruzecisi. Bine, nici n-ar fi imposibil, scena cu Jack/Leo din mașina de pe Titanic era cum 25 de ani, dacă și copilul lor născutdupă ar fi fost la fel de grăbit, ar avea acum copil mic.

Așadar, bunica Rose, de fapt Mare-Anne Sheehan, ca să revenim totuși, e detectiv de poliție într-un orășel oarecare de pe coasta de Est, care se cheamă, ironic, Easttown, pe care îl survolăm de la înălțimea camerei de filmat, ca într-un documentar despre viața aparent banală a polițiștilor americani. Seria Mare of Easttown durează cu totul vreo 6 și ceva și ne-o arată pe Mare și familia ei mare, împrăștiată afectiv și mental de calamități pe care nu greu le intrezărim, în molozul care acoperă, figurativ vorbind, obiectivul camerei. Iar peste toată această pâclă se aștern câteva intrigi polițiste, de fapt alte drame locale și încrengături de destine.

Anti-eroina detectiv luptă din greu cu eșecurile personale și profesionale – rar am văzut personaje care cară în spate atâția rucsaci plini de erori și de fapt rar am văzut prestații actoricești atât de puternice ca a lui Kate Winslet. E ceva gri-metalic și greu de dus în tot serialul ăsta dar foarte reconfortant e să vezi că oamenii se pot ridica aproape la fel de ușor precum au căzut. Nu mai sunt aceiași, e o iluzie să crezi asta dar se ridică și merg mai departe. Pe hbogo.

ps – scena din fotografie are un umor colosal; grijă mare la fotoliu sau canapea, să nu cadă pe jos de râs și ele.

Sursa foto – https://www.imdb.com/title/tt10155688/mediaviewer/rm1589626369/

Vorbesc mult despre filme în ultima vreme și mă uit să-mi bifez ce-mi mai rămăsese pe listă – un serial basc și unul norvegian. Adevărul e că vânez multe specimene europene în ultimii ani. Patria e probabil cel mai onest demers cinematografic produs vreodată despre conflictul din Țara Bascilor.

Primul lucru care surprinde pe parcursul întregii serii e absența aproape totală a spaniolilor; inamicul extern e peste tot dar lipsește cu desăvârșire. Camera se întoarce tot timpul spre interior, spre basci, spre ai noștri. Și descoperă acolo, de-a valma, agresori, victime, oameni care refuză sa fie parte din conflict și care sunt prinși între vagoane. Drama care se consumă la foc mocnit izbucnește cu furie spre final și e cu atât mai adâncă și rea cu cât e vorba mereu de ai noștri.

Și o obervație politică – ce urâtă e ipocrizia ideologică a stângii extremiste postbelice, în care ETA e parte din peisaj, alături de Brigate Rosse, Red Army Faction și altele. Pe de o parte, își șantaja antreprenorii locali, potențialii aderenți adică, să-și plătească no matter what contribuțiile (iar oamenii deveneau astfel civili-captivi pe terenul de luptă mare cât toată Țara Bascilor). Tot ETA îi făcea însă dușmani de clasă, dacă îndrăzneau să comenteze și refuzau să tot plătească.

Un film urât și negru din care mai rămânem cu o nuanță – oamenilor le era frică să se ridice împotriva nenorocirilor făcute de ETA împotriva alor lor, pe ideea că mda, totuși sunt ai noștri. Solidaritatea scopului comun, lupta împotriva ocupantului, e mai mare decât suma abuzurilor interne. Ce teoremă grea.

Occupied, după cum ghicim lesne din titlu, e cam tot despre asta. O serie norvegiană despre un viitor distopic care bate practic la ușă, pentru că acțiunea se petrece în anii 2020 și ceva, când Norvegia intră într-o criză de adversitate totală cu UE dar și cu Rusia, care-i lăsată să-și facă mendrele prin Scandinavia. Nordicii au acel stil frust, fără estetisme inutile, prin care ne arată în toată splendoarea fapte, cauze, efecte, atitudini și personaje. Nimeni nu e scutit de nimic, fiecare face orice ca să răspundă pentru propriile acțiuni sau să fie exonerat de consecințe.

Democrația faptelor și a consecințelor este însă grav avariantă de intervențiile rușilor care calcă în picioare, fără pic de scrupule, acest rai al responsabilităților individuale și politice. Cum reacționează norvegienii – politicieni, militari sau civili – la ocupația rusească a anilor 2022? Complicat și imprevizbil, chiar și pentru nordici cu ordinea și responsabilitatea în sânge. E fascinant cum o întreagă societate își modifică ADN-ul democratic, cum basculează percepția publică despre anumite personaje, de la trădători la eroi naționali și invers, în câteva zile, săptămâni și apoi în ani întregi. Chiar și la final, pentru mine a rămas fără răspuns întrebarea – Djupvik e sau nu un erou?

Photo – copyright Traian Panghe, Lisabona, 2017

Am văzut acum câteva luni două seriale, unul turcesc și unul israelian, de o frumusețe și profunzime aproape mitice. Nașterea civilizației umane între Tigru, Eufrat și Mediterana nu a fost o întâmplare și dincolo de toți factorii geografici, demografici, climatici șamd, înțelepciunea cultivată acolo și revărsată de-a lungul atâtor milenii în cultură și civilizație, rodește și în cinematografie – arta asta mai nouă, care le-a ajuns din urmă pe celelalte șase.

Ethos se cheamă serialul turcesc și descrie un melanj de personaje și întâmplări dintr-un Istanbul divers și colorat, ale căror povești se amestecă și se întretaie ca-ntr-un Turn Babel al destinelor; regizorul își deșiră propriul ghem al narațiunii și lasă să se desfășoare apoi povestea lui Meryem – interpretată minunat, rar folosesc cuvântul ăsta – de Karayel, a cumnatei sale Ruhiye, a terapeutei Peri și a tuturor celorlalți, atât de diferiți între ei, uneori ireconciliabil diferiți.

Dincolo de semnificațiile adânci și în fond simple și vechi de când lumea ale poveștilor din Ethos, m-a fascinat perspectiva antrolopologică și sociologică scrisă și descrisă de Berkun Oya: o clasă de mijloc extraordinar de cultivată și europenizată în Istanbul, complet laicizată, trăiește alături de o populație conservatoare, adânc înrădăcinată în mahomedanism. O dihotomie cât o prăpastie se cască și se închide ritmic în acest oraș uriaș cât o țară; ai zice că totul se va prăbuși dintr-un moment în altul, dar cumva, inexplicabil, oamenii reușesc să conviețuiască – se ciocnesc, se repliază și își trăiesc împreună viețile în acest nou Babilon.

Despre Shtisel mi-e un pic mai greu să scriu; nu l-am văzut pe tot, doar primele două episoade din seria a treia și încă trag de timp, parcă n-aș vrea să se termine niciodată. Mă gândeam cum să-l descriu în câteva cuvinte și mi-am amintit ce le spuneam zilele trecute unor amici despre serial care nu-l știau; e acolo un personaj puternic și fascinant, ca un Mîșkin cinematografic; și cineva de la masă, care-l văzuse, mi-a confirmat imediat, da, da, Kive e un Mîșkin…
Serialul ăsta are o forță evocatoare extraordinară și paradoxul e că deși începi să te uiți cu strângere de inimă – oare poți să înțelegi oameni atât de diferiți (eu, unul, recunosc ca nu auzisem despre ultraortodocșii Haredi din Ierusalim) – sfârșești prin a te cufunda pur și simplu în adâncimile acestei saga a familiei Shtisel.

Shulem Shtisel este un rabin văduv cu trei copii, o fată, Giti, și doi băieți, Zvi Arye și Akiva (Kive) și toată intriga poveștii se nvârte în jurul acestei familii extinse și a frumuseții nemaipomenite a personajelor principale dar și a celor care gravitează în jurul lor; personaje pe care creatorii le iubesc atât de tare. Iar asta se vede atât de pregnant – și la Shtisel și la Ethos – încât pare că creatorii lor nu le-ar părăsi niciodată, orice s-ar întâmpla. Și dacă nu mă credeți și n-aveți răbdare să vă uitați la Shtisel, măcar ascultați piesa asta a lui Pink Floyd, cântată de niște evrei ultraortodocși; sau asta.

Photo – copyright Traian Panghe, Tinos, Grecia

La începutul anului, am intrat într-o secvență de filme și seriale care m-au catapultat într-un timp al amintirilor din comunism, din care n-am mai ieșit același, să zic așa; e ca și cume proiectoarele din cinematografele acelea vechi se mută undeva în memorie și dau play altor proiecții. Prietena mea genială e unul din acele declanșatoare/acceleratoare de memorie; într-un fel simplu de fapt, întâmplările din serial mi-au reamintit de propria copilărie. Poate că nu eram atât de săraci – acțiunea se petrece cu 30 de ani mai devreme, prin anii ’50 – dar lipsuri și greutăți am trăit și noi, nu în primii ani de școală, ci un pic mai târziu, prin clasele V-VIII.

Altfel, aceleași mini-cartiere de câteva blocuri, unde toată lumea se știa cu toată lumea, vedea ce face toată lumea dar nu era deloc prietenă cu toată lumea. Cu excepția copiilor, care au acea deschidere fermecătoare față de oameni, acea sete perpetuă de a trăi și de a se bucura de tot ce văd, simt și înțeleg din lume. Fimul este despre viață pur și simplu, despre traume și suferințe pe care unii reușesc să le absoarbă demni, chiar dacă traiectoriile personale devin complicate; de altfel, un aer de seninătate impresionantă plutește deasupra întregii povestiri. De văzut; pe hbogo.

Cumva din aceeași serie a istoriei amintirilor, am mai bifat două filme din Cehoslovacia – o țară din mileniul trecut, ruptă în două prin 1992 – ambele pe Netflix. Unul este despre ororile nazismului în țări care i-au împrumutat ideologia și au aplicat-o apoi conștiincioși. Oamenii simpli refuză însă instinctiv ororile și chiar dacă sunt nevoiți să inventeze mecanisme de conviețuire care să nu-i alieneze complet, rămâne undeva un nucleu dur de umanitate care va răzbi și va supraviețui mereu. Filmat în perioada premergătoare Primăverii de la Praga din 1968, The Shop on Main Street reconstituie în cele mai puternice detalii atmosfera anilor ’40 dintr-un orășel slovac prăfuit, unde nenorocirile încep neverosimil de repede, neanunțate de nimic. Filmul, câștigător de Oscar pentru cel mai bun film străin în 1966, are un aer aspru, necizelat dar te ține strâns de mână și îți arată ce ajung să facă oamenii când vremurile par că îi strivesc cu totul.

Și încă un film cehoslovac, Oscar pentru cel mai bun film străin în 1968. Nu, nu vi s-a părut – cinematografia cehoslovacă a luat două Oscaruri în doi ani; ca să vedem unde ne aflăm și ce filme se făceau în ro în comunism; doar Pădurea spânzuraților, cu un subiect mult mai cumințel, despre primul război mondial, a luat un Cannes, în 40 de ani de comunism. Closely watched trains, al lui Jiri Menzel, e un film despre maturizare, ar spune criticii, un bildungsroman în imagini care te trimite inițial pe un fir narativ aparent neserios, din care speri să te alegi cu o comedie sănătoasă. Filmul deraiază însă și la propriu și la figurat într-o dramă de război cu anti-eroi. De asemenea, de neratat.
Din micile povești de mai sus pare că trecutul nu și-a pierdut încă farmecul și puterea regeneratoare; cum ar spune marii înțelepți, înțelegerea lui vindecă traumele prezentului. Aplauze timide.

Photo – copyright Traian Panghe, Lisabona, 2017

Nu văzusem niciodată primele episoade. Pur și simplu, cred că în 1998, când Acasă TV a început să-l difuzeze, n-am fost pe fază. Vuia deja orașul dar ajungeam târziu acasă la TV – pun intended – pentru că ieșirile la Motoare se prelungeau zilnic mult peste ora de difuzare. După mai mult de 20 de ani, am văzut în sfârșit primele episoade din Seinfeld. Greu de dus trecerea timpului Practic, ceea ce vezi sunt douăzeci si ceva de ani care ți se aștern frumos în spate – sau lângă, pe canapea, ocupând-o aproape pe toată.

Și te uiți fascinat și vrei să vezi cu toți ochii minții și ai amintirilor ce nu ai văzut atunci. George are o claie de păr, întinsă pe jumătate de scalp și o cămașă mov-violet, whatever, o culoare turbată; probabil era tot ce găsiseră decent în agitația primelor zile de filmare; și își dau seama și ei de asta, pentru că primele dialoguri sunt fix despre cămașă. În schimb, prima chelneriță din micul restaurant, nemaipomenită: o roșcată placidă, care-i zice vreo două lui Costanza de până și Jerry râde – cred că așa era la-nceput, darnic cu râsul; și l-a drămuit mult mai târziu.

Șocul apare la Kramer. Stângaci, nelalocul lui, Cosmo cel puțin pare tot timpul aruncat în cadru de echipa de filmare, care face mișto de el. Famelic la propriu, prima lui scenă din apartamentul lui Jerry e iconică; aproape că ți se strânge inima și te gândești, băi, totuși, ce inimă au avut și cei din NBC că i-au lăsat să meargă înainte. Chiar și așa, are câteva replici tari, simți că iese ceva din slăbănogul ăla. Costanza e deseori teatral, exagerat, joacă prea mult; mai ales la spălătorie. Doar Jerry e tare din primele secunde până la generic; mereu egal cu el însuși și cu toate glumele lui nevrotice.

Cu toții am vrea să avem în viață niște oameni de la NBC care să înțeleagă zâmbind că uneori prima dată nu se pune. Einmal ist keinmal. Cât de relevant e să faci ceva o singură dată, nu? Nemții au decis, înțelepți la faza asta, că nu se pune. Și ce funny e că Elaine nu apare în primul episod; n-au avut curaj s-o scoată în cadru. Lasă să vedem cum iese primul și te chemăm imediat. Nu, Larry? Claaar, dăm noi un semn neapărat. I-o fi crezut?

Photo – @ Traian Panghe, Versoix, 2016

Rar mi s-a intamplat in ultima vreme sa ma binedispună atat de tare cand citesc sau vad câte ceva. Nu-s cel mai deprimat sau ursuz om, râd des si cu pofta la orice îmi pare haios. Dar să simt așa, un lift up, vazand un film sau doc, rar. O sa mai apara pe aici texte despre seriale sau filme – acolo e un alt tip de iluminare si bucurie.

Aici insă, văzând seria Pretend it’s a city de pe Netflix cu Fran Lebowitz și Martin Scorsese, cred ca mi s-a activat butonul de veselie. Recunosc că auzisem vag despre ea, cred că în ultimii doi ani an am dat peste câteva articole de-ale ei din New York Times; aici e unul la care am râs chiar în primul paragraf.

“I am always surprised at how angry people get at me, given I don’t have any power. So, you don’t agree with me. So what? It’s not like I can do anything to you. To be honest, I really don’t care that people don’t agree with me, but I wonder why they care so much that I don’t agree with them.” 

Nu vă dau spoilere, uitați-vă la seria de pe Netflix, e self-explanatory. Doar câteva detalii, nu cred că dezvălui prea mult când spun că Scorsese apare aici în niște ipostaze distractive vecine cu ridicolul. The Big Marty râde ca un nebun de mai tot ce spune Fran. ȘI e fascinant să vezi cum își pierde practic în câteva minute orice urmă de status de realizator sau co-realizator de documentare. Devine tipul în costum și cravată de pe fotoliu care joacă rolul publicului; adică râde.

Sigur că totul e asumat. Și aici mi se pare marea generozitate a lui Scorsese. Părintele atâtor gangsteri și mafioți – practic, cel mai mare mafiot cineast din istoria filmului, nu? – se lasă filmat și văzut de o lume întreagă când nechează ca un măgar mega-amuzat de glumele strălucitoare ale lui Fran Lebowitz, cu sarcasmul, mizantropia dulce-amăruie și duioșia lor vag ascunsă.

Și ca să cădeți și voi definitiv în veselia admirativă a acestui tip de umor, iată câteva mostre din review-urile de o stea pe care Fran le scrie, revoltată, în fond, pe amazon:

Paper Shredder (Amazon Basics)

Do you work for the C.I.A.? No?

Then let me save you some time—keep your documents in one piece.

Trust me. No one is rooting through your garbage. No one cares.

Once you learn that, everything in life will make sense. No one cares.

About you. Or about anything.

Metal Detector (Ace 300)

If you see an adult using a metal detector, you know something has gone terribly wrong.

He’s lost something. And I say “he”—you never see a woman with a metal detector. It’s always a man.

So he’s lost one of two things. His wedding ring. Or, more likely, his mind.

And he’s listening for beeps. He’s shut out the rest of the world. His friends. His family. He’s only focussing on . . . the beeps.

This is what happens when you have a country that’s obsessed with material wealth.

This is the last domino of American capitalism.

A man with a metal detector, looking for buried treasure.

Photo – https://www.imdb.com/title/tt13660958/mediaviewer/rm934073857/ @imdb