Categories
cinemarte history planetarium politics

Sting tot mai speră că Russians love their children too

Îmi amintesc de parc-ar fi fost săptămâna trecută când am ascultat prima oară Russians; eram la un party în liceu, prin ’88; piesa fusese lansată prin noiembrie ’85, zice wiki, dar la noi ajungea mai greu. Sound-ul hipnotic al lui Sting și refrenul “I hope the Russians love their children too”. M-au ridicat de pe canapea; am pus-o pe repeat, târziu, în noapte, în sufrageria încăpătoare a gazdei, înțesată de colegi de liceu.

E adevărat și că un detaliu îmi sunase strident în primele secunde – referirea la Reagan și dezacordul lui Sting, “I don’t subscribe to this point of view”; mi s-a părut straniu să aud ceva de rău despre Reagan și America, idolii, salvarea și reperele noastre morale. Am înțeles mai târziu că era un apel pacifist și că, de fapt, soluția nu e confruntarea perpetuă ci împăcarea și coexistența; sună psihanalitic, dar coerent, cât de cât.

Reascult varianta interpretată de Sting recent și îmi dau seama că unele lucruri nu se schimbă niciodată în bine, dacă nu te confrunți cu tot ce te macină și nu întelegi – o altă mostră de concluzie la fel de psihanalitică pentru ruși și incapacitatea lor de a trăi într-o realitate dincolo de fantasmele lor medievale distrugătoare.

Și tot apropo de Sting, Syncronicity a fost primul șoc cultural anglo-saxon pe care l-am resimțit direct în plex; era prin ’87 când un amic de liceu mi-a împrumutat albumul tras pe bandă de magnetofon. După ce l-am ascultat zile-n șir, am făcut pe dracu’ n patru să cumpăr niște benzi originale BASF – aveam în casă ORWO, dar erau mai proaste – și să trag albumul; îl am și acum într-un dulap străvechi, în sufrageria alor mei, demagnetizat de ani buni, ca un artefact al unor vremuri pe care le credeam ajunse demult la Apus, revenite iar, surprise, după treizeci și ceva de ani, la Răsărit.

An injured pregnant woman in a maternity hospital hit by Russian shelling in Mariupol, Ukraine, March 9, 2022. (AP Photo/Evgeniy Maloletka)/https://www.timesofisrael.com/proof-of-genocide-zelensky-rages-at-russia-for-bombing-ukraine-maternity-hospital/

Categories
cinemarte history planetarium

Putem Reconstrui Un Spirit Românesc Autentic, Creator Și Puternic din cenușa Phoenix și din propriu-i scrum

Recent, am dat peste un documentar la care m-am uitat 3 ore, aproape fără pauză. Nu era un subiect nou-și-nemaiîntâlnit, nici controversat sau în trend. “Integrala Phoenix” se cheamă, e produs de TVR și postat în 2016 pe canalul lor de youtube, în șase episoade; cum nu mai sunt telespectator de posturi tv generaliste de multă vreme, nu îl știam. Primul episod e aici (următoarele episoade apar, pe rând, la vizionare, în sugestiile platformei din dreapta sus).

Sunt dintre cei care s-au întâlnit cu Phoenix abia după ’89. Într-un mod ciudat, în liceu nu am dat de ei, puținii rockeri din gașcă erau cu Metallica sau Maiden; mai aveam un fost amic de liceu fan Garry Moore – Still got the blues e și-acum unul din hiturile cu care aș pleca pe o insulă – dar despre Phoenix am auzit, cred, pe final de ’89, când a pus cineva la un party îmbibat de alcool un disc vechi cu Mugur de fluier; am urlat atunci beți și încântați că descopeream “Andrii Popa”.

Studenția căministă a fost însă declanșatorul maniei Phoenix. Am stat în cameră doi ani c-un coleg de facultate care, la a doua sticlă de vin, începea niște recitaluri de se cutremurau pereții, cu strofe întregi din Cantafabule – fiare cuminți, cu-o mie de dinti, cu coada de pește, cu gheare la dește, cu unghe de țap, cu cap, făr’ de cap, cu blana ca sfecla, cu ochii ca stecla, cu ochii de vâlc, fiare cu tâlc, cu duhori suave, fiare filozoafe, aveeee!

Iar concertul uriaș din Parcul Tineretului de la Rock ’91 a fost pentru mine, și pentru toți cei de acolo, sunt convins, o imensă vrajă, care ne-a deșurubat capetele și ni le-a pus din nou la loc, dar în alt fel, cu totul în alt fel. A fost o poveste de revedere uluitoare. La 14 ani de la fuga lor din țară, Covaci și ceilalți îi redescopereau pe copiii de grădiniță de pe vremea gloriei lor cântând odată cu ei, ca și cum totul s-ar fi legat din nou, just like that. Zeci de mii de tineri, dar și adulții care fuseseră tineri pe vremuri, i-au întâmpinat ca pe frații lor mai mari reîntorși acasă.

Văzând acum, peste ani, acest documentar, am realizat că oamenii ăștia – Covaci în primul rând dar și toți ceilalți care au gravitat în jurul lui- au avut cu adevărat geniu. Geniul românesc, despre care îngaimă cu greu toți analfabeții, s-a întrupat în Phoenix, care au realizat după 1970 ceva colosal; au coborât în străfundurile literaturii medievale și folclorice de aici și de aiurea și au readus la viață, cu un sound unic, o operă aproape inegalabilă.

Sigur că s-au inspirat de vibe-urile epocii, dar au creat artă autentică, puternică, vibrantă. Azi și oricând, asculți Phoenix și te minunezi cum poate să sune Cantafabule, probabil cel mai bun LP scos vreodată în România. Sigur, au mai fost și alții, poate că Dan Andrei Aldea a fost un alt uriaș și Sfinxul din perioada lui suna într-adevăr într-un mare fel.

Iar Covaci a fost și rămâne simbolul Phoenix. Un nebun uriaș, la propriu și la figurat; azi nimeni nu mai e lângă el, s-a certat cu toți, dar în acele vremuri el era catalizatorul, nucleul din care emana energia lor creatoare vibrantă, absolut impresionantă. Oamenii ăștia își construiau singuri epopeile muzicale, își creau costume, imaginau, desenau și produceau coperți de discuri, scenografii de concerte. E uluitor câtă energie creatoare aveau toți, impulsionați, biciuiți și inspirați de geniul de nestăpânit al lui Covaci. Ca orice mare operă, muzica lor îți creează impresia ca există in tine de când lumea și că a trebuit să vina cineva sa o elibereze, ca să o poți conștientiza, să realizezi că se regăsește în tine și în ceilalți de când lumea.

Dacă vreodată s-ar întâmpla o minune să putem reconstrui un spirit românesc autentic, pozitiv, generos, creator și puternic, din cenușa Phoenix vom putea face asta. Să fim puternici și creativi și răzbătători ca ei. Să nu acceptăm compromisuri, să luptăm, să plecăm atunci când e de plecat, să ne întoarcem când e de întors, să renaștem și șă dăinuim. Phoenix este România puternică și creatoare, născută din hippismul și energia eliberatoare a anilor ’60, care a scormonit apoi adânc în trecut și a revenit în anii ’70 cu adevărate capodopere românești – Mugur de fluier și Cantafabule.

Fie să renască numai cel ce har/Are de-a renaște curățit prin jar/Din cenușa-i proprie și din propriu-i scrum/Astăzi ca și mâine. Pururi și acum.

Photo – @copyright Traian Panghe, Constanța, Romania, 2019

Categories
cinemarte

Breaking Bad. Metamorfoza lui Kafka în cinci sezoane

Am revăzut lunile astea câteva seriale; recent, am terminat unul pe care îl reluasem dintr-un sentiment straniu – simțeam că mi-era atât de familiar și-n același timp nu-mi mai aminteam multe detalii- Breaking Bad. Alături de The Wire si Soprano mi se pare că formează Nesfânta Treime a celor mai tari seriale ever și cine știe dacă nu cumva înșiruirea lor nu mă trimite să revăd și The Wire cândva curând – pe Sopranos l-am reluat acum doi ani.

Viața și opera lui Walter White, ca să vorbim și-n clișee, are însă un pic mai mult decât cele două, nu degeaba probabil îl pun cel mai sus. Toată povestea imaginată, scrisă și descrisă de Vince Gilligan, cu Walt transformându-se aproape minut cu minut, e magnifică. E Metamorfoza lui Kafka rescrisă pentru cinema; sufletul lui Walt se chircește, se necrozează, devine dur și rigid ca platoșa unui gândac, într-un proces care se întâmplă lent, hipnotizant de lent. Toți cei care apucă să fie prinși în poveste sunt injectați cu veninul special al lui Gilligan și rămân paralizați, nemișcați.

Exagerez, dar nu asta fac mai toate marile povești transpuse în seriale? Toate marile povești tele-vizuale reușesc să creeze, de ani de zile, dependențe emoțională. În copilările, tot auzeam discuții între ai mei părinți, unchi, mătuși despre Poldark și nevastă-sa Demelza, despre Linia maritimă Onedine. Cu mintea mea de copil de atunci, scrutându-mi serios orizontul amintirilor de-atunci, îmi pare că și ai noștri erau la fel de marcați – ba chiar mai mult chiar, pentru ei erau niște premiere.

Și un cadou pentru toți fanii 🙂 – niște mostre încapsulate în episoade-sticluțe de 2-3 minute, adunate în Breaking Bad Original Minisodes. Eu le-am vazut aici și am râs rău de tot la unele.

Spoiler alert!


Și un mini-debate super-interesant cu Bryan Cranston și Aaron Paul și scenaristul Vince Gilligan – doar pentru cei care ați văzut serialul! Gilligan spune – pe la min 14.00 – ca uneori camera nu poate înregistra și nu ne poate arăta intensitatea electrizantă la propriu a jocului lui Cranston, atunci când o lasă să moară pe Jane, iubita lui Jesse. Mai devreme, pe la min 11.00, să-l ascultați chiar pe Cranston cum ne arată bornele psihologice pe care le-a pus ca să construiască acest drum al reacțiilor complexe pe care le avea în acele momente de actorie. E mare lucru să poți întâlni, pe același drum al creației, oameni care sunt pur și simplu sortiți să creeze împreună.

Categories
cinemarte

Grandma Kate Winslet scufundă toate clișeele hollywoodiene

E ironic să vezi cum un star-system care înfrunta briza oceanului cântând pe prova Titanicului ajunge să facă o serie care aruncă pe fundul mării schemele și manierismele filmelor de la Hollywood, refuzând inclusiv trucuri de înfrumusețare personală CGI, ca să arate publicului versiunea necomplexată și autentică a poveștii. Kate Winslet face asta cu dezinvoltura personajului Rose ajunsă, ce sa vezi, bunică la patruzecisi. Bine, nici n-ar fi imposibil, scena cu Jack/Leo din mașina de pe Titanic era cum 25 de ani, dacă și copilul lor născutdupă ar fi fost la fel de grăbit, ar avea acum copil mic.

Așadar, bunica Rose, de fapt Mare-Anne Sheehan, ca să revenim totuși, e detectiv de poliție într-un orășel oarecare de pe coasta de Est, care se cheamă, ironic, Easttown, pe care îl survolăm de la înălțimea camerei de filmat, ca într-un documentar despre viața aparent banală a polițiștilor americani. Seria Mare of Easttown durează cu totul vreo 6 și ceva și ne-o arată pe Mare și familia ei mare, împrăștiată afectiv și mental de calamități pe care nu greu le intrezărim, în molozul care acoperă, figurativ vorbind, obiectivul camerei. Iar peste toată această pâclă se aștern câteva intrigi polițiste, de fapt alte drame locale și încrengături de destine.

Anti-eroina detectiv luptă din greu cu eșecurile personale și profesionale – rar am văzut personaje care cară în spate atâția rucsaci plini de erori și de fapt rar am văzut prestații actoricești atât de puternice ca a lui Kate Winslet. E ceva gri-metalic și greu de dus în tot serialul ăsta dar foarte reconfortant e să vezi că oamenii se pot ridica aproape la fel de ușor precum au căzut. Nu mai sunt aceiași, e o iluzie să crezi asta dar se ridică și merg mai departe. Pe hbogo.

ps – scena din fotografie are un umor colosal; grijă mare la fotoliu sau canapea, să nu cadă pe jos de râs și ele.

Sursa foto – https://www.imdb.com/title/tt10155688/mediaviewer/rm1589626369/

Categories
cinemarte

Cine nu e cu noi nu e împotriva noastră

Vorbesc mult despre filme în ultima vreme și mă uit să-mi bifez ce-mi mai rămăsese pe listă – un serial basc și unul norvegian. Adevărul e că vânez multe specimene europene în ultimii ani. Patria e probabil cel mai onest demers cinematografic produs vreodată despre conflictul din Țara Bascilor.

Primul lucru care surprinde pe parcursul întregii serii e absența aproape totală a spaniolilor; inamicul extern e peste tot dar lipsește cu desăvârșire. Camera se întoarce tot timpul spre interior, spre basci, spre ai noștri. Și descoperă acolo, de-a valma, agresori, victime, oameni care refuză sa fie parte din conflict și care sunt prinși între vagoane. Drama care se consumă la foc mocnit izbucnește cu furie spre final și e cu atât mai adâncă și rea cu cât e vorba mereu de ai noștri.

Și o obervație politică – ce urâtă e ipocrizia ideologică a stângii extremiste postbelice, în care ETA e parte din peisaj, alături de Brigate Rosse, Red Army Faction și altele. Pe de o parte, își șantaja antreprenorii locali, potențialii aderenți adică, să-și plătească no matter what contribuțiile (iar oamenii deveneau astfel civili-captivi pe terenul de luptă mare cât toată Țara Bascilor). Tot ETA îi făcea însă dușmani de clasă, dacă îndrăzneau să comenteze și refuzau să tot plătească.

Un film urât și negru din care mai rămânem cu o nuanță – oamenilor le era frică să se ridice împotriva nenorocirilor făcute de ETA împotriva alor lor, pe ideea că mda, totuși sunt ai noștri. Solidaritatea scopului comun, lupta împotriva ocupantului, e mai mare decât suma abuzurilor interne. Ce teoremă grea.

Occupied, după cum ghicim lesne din titlu, e cam tot despre asta. O serie norvegiană despre un viitor distopic care bate practic la ușă, pentru că acțiunea se petrece în anii 2020 și ceva, când Norvegia intră într-o criză de adversitate totală cu UE dar și cu Rusia, care-i lăsată să-și facă mendrele prin Scandinavia. Nordicii au acel stil frust, fără estetisme inutile, prin care ne arată în toată splendoarea fapte, cauze, efecte, atitudini și personaje. Nimeni nu e scutit de nimic, fiecare face orice ca să răspundă pentru propriile acțiuni sau să fie exonerat de consecințe.

Democrația faptelor și a consecințelor este însă grav avariantă de intervențiile rușilor care calcă în picioare, fără pic de scrupule, acest rai al responsabilităților individuale și politice. Cum reacționează norvegienii – politicieni, militari sau civili – la ocupația rusească a anilor 2022? Complicat și imprevizbil, chiar și pentru nordici cu ordinea și responsabilitatea în sânge. E fascinant cum o întreagă societate își modifică ADN-ul democratic, cum basculează percepția publică despre anumite personaje, de la trădători la eroi naționali și invers, în câteva zile, săptămâni și apoi în ani întregi. Chiar și la final, pentru mine a rămas fără răspuns întrebarea – Djupvik e sau nu un erou?

Photo – copyright Traian Panghe, Lisabona, 2017

Categories
cinemarte

Să îți iubești personajele ca pe ele însele

Am văzut acum câteva luni două seriale, unul turcesc și unul israelian, de o frumusețe și profunzime aproape mitice. Nașterea civilizației umane între Tigru, Eufrat și Mediterana nu a fost o întâmplare și dincolo de toți factorii geografici, demografici, climatici șamd, înțelepciunea cultivată acolo și revărsată de-a lungul atâtor milenii în cultură și civilizație, rodește și în cinematografie – arta asta mai nouă, care le-a ajuns din urmă pe celelalte șase.

Ethos se cheamă serialul turcesc și descrie un melanj de personaje și întâmplări dintr-un Istanbul divers și colorat, ale căror povești se amestecă și se întretaie ca-ntr-un Turn Babel al destinelor; regizorul își deșiră propriul ghem al narațiunii și lasă să se desfășoare apoi povestea lui Meryem – interpretată minunat, rar folosesc cuvântul ăsta – de Karayel, a cumnatei sale Ruhiye, a terapeutei Peri și a tuturor celorlalți, atât de diferiți între ei, uneori ireconciliabil diferiți.

Dincolo de semnificațiile adânci și în fond simple și vechi de când lumea ale poveștilor din Ethos, m-a fascinat perspectiva antrolopologică și sociologică scrisă și descrisă de Berkun Oya: o clasă de mijloc extraordinar de cultivată și europenizată în Istanbul, complet laicizată, trăiește alături de o populație conservatoare, adânc înrădăcinată în mahomedanism. O dihotomie cât o prăpastie se cască și se închide ritmic în acest oraș uriaș cât o țară; ai zice că totul se va prăbuși dintr-un moment în altul, dar cumva, inexplicabil, oamenii reușesc să conviețuiască – se ciocnesc, se repliază și își trăiesc împreună viețile în acest nou Babilon.

Despre Shtisel mi-e un pic mai greu să scriu; nu l-am văzut pe tot, doar primele două episoade din seria a treia și încă trag de timp, parcă n-aș vrea să se termine niciodată. Mă gândeam cum să-l descriu în câteva cuvinte și mi-am amintit ce le spuneam zilele trecute unor amici despre serial care nu-l știau; e acolo un personaj puternic și fascinant, ca un Mîșkin cinematografic; și cineva de la masă, care-l văzuse, mi-a confirmat imediat, da, da, Kive e un Mîșkin…
Serialul ăsta are o forță evocatoare extraordinară și paradoxul e că deși începi să te uiți cu strângere de inimă – oare poți să înțelegi oameni atât de diferiți (eu, unul, recunosc ca nu auzisem despre ultraortodocșii Haredi din Ierusalim) – sfârșești prin a te cufunda pur și simplu în adâncimile acestei saga a familiei Shtisel.

Shulem Shtisel este un rabin văduv cu trei copii, o fată, Giti, și doi băieți, Zvi Arye și Akiva (Kive) și toată intriga poveștii se nvârte în jurul acestei familii extinse și a frumuseții nemaipomenite a personajelor principale dar și a celor care gravitează în jurul lor; personaje pe care creatorii le iubesc atât de tare. Iar asta se vede atât de pregnant – și la Shtisel și la Ethos – încât pare că creatorii lor nu le-ar părăsi niciodată, orice s-ar întâmpla. Și dacă nu mă credeți și n-aveți răbdare să vă uitați la Shtisel, măcar ascultați piesa asta a lui Pink Floyd, cântată de niște evrei ultraortodocși; sau asta.

Photo – copyright Traian Panghe, Tinos, Grecia

Categories
cinemarte

Din seria ce mai proiectează oamenii – câteva seriale și filme foarte bune

La începutul anului, am intrat într-o secvență de filme și seriale care m-au catapultat într-un timp al amintirilor din comunism, din care n-am mai ieșit același, să zic așa; e ca și cume proiectoarele din cinematografele acelea vechi se mută undeva în memorie și dau play altor proiecții. Prietena mea genială e unul din acele declanșatoare/acceleratoare de memorie; într-un fel simplu de fapt, întâmplările din serial mi-au reamintit de propria copilărie. Poate că nu eram atât de săraci – acțiunea se petrece cu 30 de ani mai devreme, prin anii ’50 – dar lipsuri și greutăți am trăit și noi, nu în primii ani de școală, ci un pic mai târziu, prin clasele V-VIII.

Altfel, aceleași mini-cartiere de câteva blocuri, unde toată lumea se știa cu toată lumea, vedea ce face toată lumea dar nu era deloc prietenă cu toată lumea. Cu excepția copiilor, care au acea deschidere fermecătoare față de oameni, acea sete perpetuă de a trăi și de a se bucura de tot ce văd, simt și înțeleg din lume. Fimul este despre viață pur și simplu, despre traume și suferințe pe care unii reușesc să le absoarbă demni, chiar dacă traiectoriile personale devin complicate; de altfel, un aer de seninătate impresionantă plutește deasupra întregii povestiri. De văzut; pe hbogo.

Cumva din aceeași serie a istoriei amintirilor, am mai bifat două filme din Cehoslovacia – o țară din mileniul trecut, ruptă în două prin 1992 – ambele pe Netflix. Unul este despre ororile nazismului în țări care i-au împrumutat ideologia și au aplicat-o apoi conștiincioși. Oamenii simpli refuză însă instinctiv ororile și chiar dacă sunt nevoiți să inventeze mecanisme de conviețuire care să nu-i alieneze complet, rămâne undeva un nucleu dur de umanitate care va răzbi și va supraviețui mereu. Filmat în perioada premergătoare Primăverii de la Praga din 1968, The Shop on Main Street reconstituie în cele mai puternice detalii atmosfera anilor ’40 dintr-un orășel slovac prăfuit, unde nenorocirile încep neverosimil de repede, neanunțate de nimic. Filmul, câștigător de Oscar pentru cel mai bun film străin în 1966, are un aer aspru, necizelat dar te ține strâns de mână și îți arată ce ajung să facă oamenii când vremurile par că îi strivesc cu totul.

Și încă un film cehoslovac, Oscar pentru cel mai bun film străin în 1968. Nu, nu vi s-a părut – cinematografia cehoslovacă a luat două Oscaruri în doi ani; ca să vedem unde ne aflăm și ce filme se făceau în ro în comunism; doar Pădurea spânzuraților, cu un subiect mult mai cumințel, despre primul război mondial, a luat un Cannes, în 40 de ani de comunism. Closely watched trains, al lui Jiri Menzel, e un film despre maturizare, ar spune criticii, un bildungsroman în imagini care te trimite inițial pe un fir narativ aparent neserios, din care speri să te alegi cu o comedie sănătoasă. Filmul deraiază însă și la propriu și la figurat într-o dramă de război cu anti-eroi. De asemenea, de neratat.
Din micile povești de mai sus pare că trecutul nu și-a pierdut încă farmecul și puterea regeneratoare; cum ar spune marii înțelepți, înțelegerea lui vindecă traumele prezentului. Aplauze timide.

Photo – copyright Traian Panghe, Lisabona, 2017

Categories
cinemarte planetarium politics

Who, What, When, Where, Why

Am în planul de postări o grămadă de filme și seriale bune de tot văzute în jumătatea asta recentă de pandemie – despre primele luni de home cinema non stop am scris aici și aici – dar ce-mi dă ghes (de când n-ați mai auzit expresia asta ?) să scriu e un film găsit aseară, într-o doară, pe Netflix, State of play. Părea o alegere bună pentru ceva alert, smart enough și suficient de non-depresiv pentru o seară ploioasă. Și chiar a fost, mi-a plăcut. Russel Crowe e un ziarist hârșit, în echipă cu Rachel McAdams, frumușică foc – ea a mai făcut recent un film cu jurnaliști, încă și mai fain, care a luat și câteva Oscaruri – apoi Helen Mirren, not so great și eternul trist Ben Affleck, tot așa, not great, not terrible.

Și-atunci de ce laud filmul, dacă deja-i critic pe monstruleții ăștia sacri? Pentru că a rezonat puternic cu o perioadă în care am fost ziarist, vreo cinci ani, în cele două studenții de la Jurnalism și Drept. Vreo jumătate de an am petrecut într-un soi de batalion disciplinar al jurnalismului – Mediafax Externe. Dintr-un maldăr de foi lungi de la France Presse, Associated Press și Reuters, care curgeau încontinuu pe fax – da, pe fax, 1993, mileniul trecut – trebuia să scrii în zece minute o știre de un sfert de A4. Acolo am exersat din greu principiul celor 5 W – Who, What, When, Where, Why. Când ceva ce citiți pe net răspunde în primul paragraf la toate astea, cu acuratețe și verificabil, e o știre.

Apoi m-am angajat editor de știri. După cele 8 ore zilnic, dimineata, seara și ture de noapte de la Mediafax, am dat un test dur, ca de BBC, făcut de o tipă căreia îi sunt recunoscător pentru că m-a angajat doar pentru că am răspuns beton, în jumătate din timpul acordat. Nu împlinisem 22 de ani, eram student la două facultăți din Universitate și aveam un job de 400 de dolari. Ca să înțelegeți, inginerii nu câștigau nici 200 iar profesorii abia dacă aveau 300. E drept că inflația și politica financiară dubioasă de la acel ziar mi-au înjumătățit salariul dupa nici doi ani; deja alte povești. Acolo am decoperit puterea, slăbiciunile, traumele și scheletele din dulapuri ale jurnalismului de investigații. Eu am fost editor, unul bun, dădeam titluri tari dar de admirat și de aplaudat în presă sunt reporterii. Mai ales cei de investigații. Am văzut în acea perioadă cum serviciile acaparau deja lumea presei; atunci nu înțelegeam tot ce se petrecea dar vedeam destule lucruri gri și urât mirositoare. O lume colcâind a intrigi și secrete și șantaje, o lume despre care ar merita făcut un film, așa cum e State of Play. Și uite cum păcălesc lumea că aș scrie despre cinema, când eu povestesc despre mine.

Zi cu filmul ăla

Da, filmul e despre presă. Despre puterea uluitoare a adevărurilor scoase la lumină de oameni nebuni, de un eroism deseori inutil, încăpățânați, idealiști, uneori șmecheri și plini de tupeu, mereu scormonitori. Adevăruri incomode, terifiante, secrete dezvăluite pentru care îți poți risca viața, interesul public pus deasupra a orice altceva, despre asta e filmul. Despre asta este jurnalismul. Astăzi, astfel de lucruri par filme SF în România. Câți oameni mai publică anchete și dezvăluiri relevane și cutremurătoare? Îi numeri pe degete și nici măcar nu ești sigur că-s doar jurnaliști.

Altfel, intriga e destul de clară; nu fac spoilere dar nici nu sunt foarte modest; am simțit ceva fishy de la început la unele personaje, să nu dați sentințe pe primele impresii. Și schema e oarecum clasică – în orice societate sunt entități, organizații, sisteme care vor să acumuleze cât mai multă putere. Vorbesc de o societate democratică, pentru că în dictaturi puterea e nenegociabilă și concentrată la vârf, acolo nu e nici o bătălie. Forța pe care o emană personajul lui Crowe dar și cel jucat de Rachel McAdams, un pic melodramatică așa, e reconfortantă, simți că într-o lume normală, ai nevoie de astfel de oameni, care să pună reflectoarele pe umbrele și griurile societății. Și mi-a mai plăcut – spoiler alert – că n-au cedat tentației de a-i cupla pe cei doi. Deși pare clar că s-ar fi putut întâmpla în rulote, după Stop-ul regizorului.

Photo – copyright Traian Panghe, Constanta, 2018

Categories
cinemarte

Prima dată nu se pune, le-a spus NBC celor din Seinfeld

Nu văzusem niciodată primele episoade. Pur și simplu, cred că în 1998, când Acasă TV a început să-l difuzeze, n-am fost pe fază. Vuia deja orașul dar ajungeam târziu acasă la TV – pun intended – pentru că ieșirile la Motoare se prelungeau zilnic mult peste ora de difuzare. După mai mult de 20 de ani, am văzut în sfârșit primele episoade din Seinfeld. Greu de dus trecerea timpului Practic, ceea ce vezi sunt douăzeci si ceva de ani care ți se aștern frumos în spate – sau lângă, pe canapea, ocupând-o aproape pe toată.

Și te uiți fascinat și vrei să vezi cu toți ochii minții și ai amintirilor ce nu ai văzut atunci. George are o claie de păr, întinsă pe jumătate de scalp și o cămașă mov-violet, whatever, o culoare turbată; probabil era tot ce găsiseră decent în agitația primelor zile de filmare; și își dau seama și ei de asta, pentru că primele dialoguri sunt fix despre cămașă. În schimb, prima chelneriță din micul restaurant, nemaipomenită: o roșcată placidă, care-i zice vreo două lui Costanza de până și Jerry râde – cred că așa era la-nceput, darnic cu râsul; și l-a drămuit mult mai târziu.

Șocul apare la Kramer. Stângaci, nelalocul lui, Cosmo cel puțin pare tot timpul aruncat în cadru de echipa de filmare, care face mișto de el. Famelic la propriu, prima lui scenă din apartamentul lui Jerry e iconică; aproape că ți se strânge inima și te gândești, băi, totuși, ce inimă au avut și cei din NBC că i-au lăsat să meargă înainte. Chiar și așa, are câteva replici tari, simți că iese ceva din slăbănogul ăla. Costanza e deseori teatral, exagerat, joacă prea mult; mai ales la spălătorie. Doar Jerry e tare din primele secunde până la generic; mereu egal cu el însuși și cu toate glumele lui nevrotice.

Cu toții am vrea să avem în viață niște oameni de la NBC care să înțeleagă zâmbind că uneori prima dată nu se pune. Einmal ist keinmal. Cât de relevant e să faci ceva o singură dată, nu? Nemții au decis, înțelepți la faza asta, că nu se pune. Și ce funny e că Elaine nu apare în primul episod; n-au avut curaj s-o scoată în cadru. Lasă să vedem cum iese primul și te chemăm imediat. Nu, Larry? Claaar, dăm noi un semn neapărat. I-o fi crezut?

Photo – @ Traian Panghe, Versoix, 2016

Categories
cinemarte

Cel mai mare mafiot cineast din istoria filmului nechează ca un măgar amuzat

Rar mi s-a intamplat in ultima vreme sa ma binedispună atat de tare cand citesc sau vad câte ceva. Nu-s cel mai deprimat sau ursuz om, râd des si cu pofta la orice îmi pare haios. Dar să simt așa, un lift up, vazand un film sau doc, rar. O sa mai apara pe aici texte despre seriale sau filme – acolo e un alt tip de iluminare si bucurie.

Aici insă, văzând seria Pretend it’s a city de pe Netflix cu Fran Lebowitz și Martin Scorsese, cred ca mi s-a activat butonul de veselie. Recunosc că auzisem vag despre ea, cred că în ultimii doi ani an am dat peste câteva articole de-ale ei din New York Times; aici e unul la care am râs chiar în primul paragraf.

“I am always surprised at how angry people get at me, given I don’t have any power. So, you don’t agree with me. So what? It’s not like I can do anything to you. To be honest, I really don’t care that people don’t agree with me, but I wonder why they care so much that I don’t agree with them.” 

Nu vă dau spoilere, uitați-vă la seria de pe Netflix, e self-explanatory. Doar câteva detalii, nu cred că dezvălui prea mult când spun că Scorsese apare aici în niște ipostaze distractive vecine cu ridicolul. The Big Marty râde ca un nebun de mai tot ce spune Fran. ȘI e fascinant să vezi cum își pierde practic în câteva minute orice urmă de status de realizator sau co-realizator de documentare. Devine tipul în costum și cravată de pe fotoliu care joacă rolul publicului; adică râde.

Sigur că totul e asumat. Și aici mi se pare marea generozitate a lui Scorsese. Părintele atâtor gangsteri și mafioți – practic, cel mai mare mafiot cineast din istoria filmului, nu? – se lasă filmat și văzut de o lume întreagă când nechează ca un măgar mega-amuzat de glumele strălucitoare ale lui Fran Lebowitz, cu sarcasmul, mizantropia dulce-amăruie și duioșia lor vag ascunsă.

Și ca să cădeți și voi definitiv în veselia admirativă a acestui tip de umor, iată câteva mostre din review-urile de o stea pe care Fran le scrie, revoltată, în fond, pe amazon:

Paper Shredder (Amazon Basics)

Do you work for the C.I.A.? No?

Then let me save you some time—keep your documents in one piece.

Trust me. No one is rooting through your garbage. No one cares.

Once you learn that, everything in life will make sense. No one cares.

About you. Or about anything.

Metal Detector (Ace 300)

If you see an adult using a metal detector, you know something has gone terribly wrong.

He’s lost something. And I say “he”—you never see a woman with a metal detector. It’s always a man.

So he’s lost one of two things. His wedding ring. Or, more likely, his mind.

And he’s listening for beeps. He’s shut out the rest of the world. His friends. His family. He’s only focussing on . . . the beeps.

This is what happens when you have a country that’s obsessed with material wealth.

This is the last domino of American capitalism.

A man with a metal detector, looking for buried treasure.

Photo – https://www.imdb.com/title/tt13660958/mediaviewer/rm934073857/ @imdb