Category: history

Categories
cinemarte history planetarium politics

Sting tot mai speră că Russians love their children too

Îmi amintesc de parc-ar fi fost săptămâna trecută când am ascultat prima oară Russians; eram la un party în liceu, prin ’88; piesa fusese lansată prin noiembrie ’85, zice wiki, dar la noi ajungea mai greu. Sound-ul hipnotic al lui Sting și refrenul “I hope the Russians love their children too”. M-au ridicat de pe canapea; am pus-o pe repeat, târziu, în noapte, în sufrageria încăpătoare a gazdei, înțesată de colegi de liceu.

E adevărat și că un detaliu îmi sunase strident în primele secunde – referirea la Reagan și dezacordul lui Sting, “I don’t subscribe to this point of view”; mi s-a părut straniu să aud ceva de rău despre Reagan și America, idolii, salvarea și reperele noastre morale. Am înțeles mai târziu că era un apel pacifist și că, de fapt, soluția nu e confruntarea perpetuă ci împăcarea și coexistența; sună psihanalitic, dar coerent, cât de cât.

Reascult varianta interpretată de Sting recent și îmi dau seama că unele lucruri nu se schimbă niciodată în bine, dacă nu te confrunți cu tot ce te macină și nu întelegi – o altă mostră de concluzie la fel de psihanalitică pentru ruși și incapacitatea lor de a trăi într-o realitate dincolo de fantasmele lor medievale distrugătoare.

Și tot apropo de Sting, Syncronicity a fost primul șoc cultural anglo-saxon pe care l-am resimțit direct în plex; era prin ’87 când un amic de liceu mi-a împrumutat albumul tras pe bandă de magnetofon. După ce l-am ascultat zile-n șir, am făcut pe dracu’ n patru să cumpăr niște benzi originale BASF – aveam în casă ORWO, dar erau mai proaste – și să trag albumul; îl am și acum într-un dulap străvechi, în sufrageria alor mei, demagnetizat de ani buni, ca un artefact al unor vremuri pe care le credeam ajunse demult la Apus, revenite iar, surprise, după treizeci și ceva de ani, la Răsărit.

An injured pregnant woman in a maternity hospital hit by Russian shelling in Mariupol, Ukraine, March 9, 2022. (AP Photo/Evgeniy Maloletka)/https://www.timesofisrael.com/proof-of-genocide-zelensky-rages-at-russia-for-bombing-ukraine-maternity-hospital/

Categories
cinemarte history planetarium

Putem Reconstrui Un Spirit Românesc Autentic, Creator Și Puternic din cenușa Phoenix și din propriu-i scrum

Recent, am dat peste un documentar la care m-am uitat 3 ore, aproape fără pauză. Nu era un subiect nou-și-nemaiîntâlnit, nici controversat sau în trend. “Integrala Phoenix” se cheamă, e produs de TVR și postat în 2016 pe canalul lor de youtube, în șase episoade; cum nu mai sunt telespectator de posturi tv generaliste de multă vreme, nu îl știam. Primul episod e aici (următoarele episoade apar, pe rând, la vizionare, în sugestiile platformei din dreapta sus).

Sunt dintre cei care s-au întâlnit cu Phoenix abia după ’89. Într-un mod ciudat, în liceu nu am dat de ei, puținii rockeri din gașcă erau cu Metallica sau Maiden; mai aveam un fost amic de liceu fan Garry Moore – Still got the blues e și-acum unul din hiturile cu care aș pleca pe o insulă – dar despre Phoenix am auzit, cred, pe final de ’89, când a pus cineva la un party îmbibat de alcool un disc vechi cu Mugur de fluier; am urlat atunci beți și încântați că descopeream “Andrii Popa”.

Studenția căministă a fost însă declanșatorul maniei Phoenix. Am stat în cameră doi ani c-un coleg de facultate care, la a doua sticlă de vin, începea niște recitaluri de se cutremurau pereții, cu strofe întregi din Cantafabule – fiare cuminți, cu-o mie de dinti, cu coada de pește, cu gheare la dește, cu unghe de țap, cu cap, făr’ de cap, cu blana ca sfecla, cu ochii ca stecla, cu ochii de vâlc, fiare cu tâlc, cu duhori suave, fiare filozoafe, aveeee!

Iar concertul uriaș din Parcul Tineretului de la Rock ’91 a fost pentru mine, și pentru toți cei de acolo, sunt convins, o imensă vrajă, care ne-a deșurubat capetele și ni le-a pus din nou la loc, dar în alt fel, cu totul în alt fel. A fost o poveste de revedere uluitoare. La 14 ani de la fuga lor din țară, Covaci și ceilalți îi redescopereau pe copiii de grădiniță de pe vremea gloriei lor cântând odată cu ei, ca și cum totul s-ar fi legat din nou, just like that. Zeci de mii de tineri, dar și adulții care fuseseră tineri pe vremuri, i-au întâmpinat ca pe frații lor mai mari reîntorși acasă.

Văzând acum, peste ani, acest documentar, am realizat că oamenii ăștia – Covaci în primul rând dar și toți ceilalți care au gravitat în jurul lui- au avut cu adevărat geniu. Geniul românesc, despre care îngaimă cu greu toți analfabeții, s-a întrupat în Phoenix, care au realizat după 1970 ceva colosal; au coborât în străfundurile literaturii medievale și folclorice de aici și de aiurea și au readus la viață, cu un sound unic, o operă aproape inegalabilă.

Sigur că s-au inspirat de vibe-urile epocii, dar au creat artă autentică, puternică, vibrantă. Azi și oricând, asculți Phoenix și te minunezi cum poate să sune Cantafabule, probabil cel mai bun LP scos vreodată în România. Sigur, au mai fost și alții, poate că Dan Andrei Aldea a fost un alt uriaș și Sfinxul din perioada lui suna într-adevăr într-un mare fel.

Iar Covaci a fost și rămâne simbolul Phoenix. Un nebun uriaș, la propriu și la figurat; azi nimeni nu mai e lângă el, s-a certat cu toți, dar în acele vremuri el era catalizatorul, nucleul din care emana energia lor creatoare vibrantă, absolut impresionantă. Oamenii ăștia își construiau singuri epopeile muzicale, își creau costume, imaginau, desenau și produceau coperți de discuri, scenografii de concerte. E uluitor câtă energie creatoare aveau toți, impulsionați, biciuiți și inspirați de geniul de nestăpânit al lui Covaci. Ca orice mare operă, muzica lor îți creează impresia ca există in tine de când lumea și că a trebuit să vina cineva sa o elibereze, ca să o poți conștientiza, să realizezi că se regăsește în tine și în ceilalți de când lumea.

Dacă vreodată s-ar întâmpla o minune să putem reconstrui un spirit românesc autentic, pozitiv, generos, creator și puternic, din cenușa Phoenix vom putea face asta. Să fim puternici și creativi și răzbătători ca ei. Să nu acceptăm compromisuri, să luptăm, să plecăm atunci când e de plecat, să ne întoarcem când e de întors, să renaștem și șă dăinuim. Phoenix este România puternică și creatoare, născută din hippismul și energia eliberatoare a anilor ’60, care a scormonit apoi adânc în trecut și a revenit în anii ’70 cu adevărate capodopere românești – Mugur de fluier și Cantafabule.

Fie să renască numai cel ce har/Are de-a renaște curățit prin jar/Din cenușa-i proprie și din propriu-i scrum/Astăzi ca și mâine. Pururi și acum.

Photo – @copyright Traian Panghe, Constanța, Romania, 2019

Categories
history planetarium

Destinul limbii grecești. O dramă antic-post-modernă

Într-un mod mai mult decât simbolic, așa cum numai o pandemie o poate face, multe lucruri ies la suprafață din aluviunile acestei civlizații. Multe ies la suprafață și când ne uităm la oameni, la caractere, la comportamente. Dar fascinant azi e chiar destinul cuvântului pandemie.

Extras din străfundurile limbii grecești și de pe la periferia jargonului științific, pandemia a erupt nu doar în spitale ci și în vocabular – cuvântul a fost folosit de peste 57.000 de ori mai mult din 2020 încoace decât în toată perioada postbelică. Oxford Dictionaries ne spune chiar mai multe despre pandemia de cuvinte a anului 2020 – simptomatic fiind și faptul că nu a acordat marele premiu pentru cuvântul anuli 2020 – dar să rămânem la sintagma cheie a ultimilor doi ani și a celor ce vor urma.

Ca-ntr-un ironic joc al vaselor comunicante, răspândirea pandemică a străvechiului cuvânt grecesc pe toate meridianele a adus cu sine o revărsare în sens invers, înspre străvechiul fond lexical de cuvinte grecești, a zeci si sute de englezisme.

Unul din cei mai prestigioși lingviști greci, profesorul Georgios Babiniotis, este realmente îngrijorat de soarta limbii grecești.
“We have been deluged by new terms and definitions in a very short space of time,” he told the Observer. “Far too many of them are entering spoken and written Greek. On the television you hear phrases such as ‘rapid tests are being conducted via drive-through’, and almost all the words are English. It’s as if suddenly I’m hearing Creole.”

Nici o altă limbă nu a fost vorbită aproape neîntrerupt vreme de peste 4.000 de ani. Dar limba greacă rezistă cu greu asaltului mondialismului mulit-lingvistic. Iar pandemia accelerează aceste procese. Profesorul Babiniotis e conștient că nu poate rezista acestui asalt, baricadându-se în spatele miilor de ani de limbă greacă. A introdus zeci de cuvinte ale noilor tehnologii dar a insistat să treacă în dicționare și diadiktyo, echivalentul grecesc al internetului. Și cuvântul a prins, se bucură savantul grec.

Pericolele sunt însă mari. Greenglish/Greeklish – greaca scrisă în social media cu alfabet latin – este noul virus care amenință cele patru milenii de limbă greacă. Limba a rezistat 400 de ani sub Imperiul Otoman dar altele sunt acum cuvintele-cheie și cu totul alta e răspândirea lor.

Categories
history planetarium

Cui mai apartin orasele turistice ale lumii. A doua retragere aureliana.

M-am intrebat intotdeauna chestia asta. Inrolat eu insumi in vastele armate de migratori de city break sau de vacante urbane, ma uitam de multe ori in jur, excedat de hoardele de turisti alaturi de care trebuie sa imparti totul – cei cativa metri din pub-ul pe care credeati ca-l stiti doar voi, strada aia umbroasa, serpuind prin cartierul de care stii numai tu si alte cateva sute, fix in ziua asta caniculara in care ti-ai propus sa bifezi carciumioara aia din Alfama, unde e o coada uriasa inca de la 11.

Venetia mi s-a parut si ea, inca de acum 15 ani, cand am fost de cateva ori, aproape scufundata sub greutatea aparatelor de fotografiat – poate doar insula Lido era inca respirabila, din peregrinarile de atunci. Praga, pe care am revazut-o acum doi ani, dupa un deceniu si mai bine, pare un mall-muzeu-carciuma deschis non-stop; e-adevarat ca sunt mai multe pub-uri si restaurante, deschise aproape pe fiecare strada cat de cat centrala, dar si mult mai multi navalitori cu rucsaci si smartphones.

Discutiile au ajuns si la noi, vechiul-si-post-modernul Cluj a intrat si el in galeria oraselor excedate de turisti. Din cauze un pic aparte, pentru ca clujenii au parte de atacuri turistice insuportabile pe perioade scurte, cu electro-socuri de cateva sute de mii de decibeli. Cat despre celelalte motive de ultra-afluenta – Jazz in the park, TIFF si Electric Castle – sunt fie mai usor de digerat fie mai departe de oras.

Am lungit introducerea de ma plictisesc si eu daca nu intru in subiect. Am citit ieri despre unii italieni locuitori ai Romei care se bucura pentru prima oara in viata de o vizita in tihna la Colloseum, la Fontana din Trevi si de sutele de locuri turistice ale Cetatii Eterne. Uimiti si entuziasmati ca niste copii dusi cu scoala in excursie, in locuri aflate la doi pasi de casa, separate de o distanta mentala uriasa. Locul in care traiesti si cel de vizavi, interzis ani la randul, pentru ca pur si simplu nu-ti mai apartine.

Ca si cum ai locui langa Luvru si n-ai vedea nici urma de zambet de Mona Lisa. La urma urmei, ti-ar fi si sila sa te duci, dupa ce ai vazut ingramadindu-se in fiecare zi gloate nesfarsite, luna de luna, an de an. Si daca translatam intrebarile cateva mii mii de kilometri mai la sud-est, sa stai langa Palatul Mogosoaia e insuportabil? Dar vizavi de Domeniul Stirbey pe timpul Summerwell?

Si ce fel de cetatean al acelor orase mai esti cand stai in astfel de locuri? Vorbesc si ca un constantean auto-exilat de multa vreme in Bucuresti, visand inca la un destin turistic inca neimplinit al Tomisului. Eu insumi descopar in Constanta locuri despre care habar n-aveam in adolescenta. E adevarat ca as putea fi un ghid bun, Peninsula nu e nici foarte mare iar locuri faine in afara vechii cetati nu-s nici ele prea multe. O sa va zic codificat cateva nume – Mihai Eminescu, Aristide Karatzali, Vasile Canarache si mai descoperiti si voi.

Pana la urma, acceptand sa traiesti in orase si regiuni sufocate de turisti – hoardele migratoare ale post-modernitatii – e ca si cum ai accepta, oftand din greu, o pierdere iremediabila de suveranitate. Locurile tale nu-ti mai apartin. Te instrainezi de tot, ajungi sa nu le mai suporti, sa ceri primarului sa-i alunge, sa creezi spatii in care turistii sa nu mai ajunga, cum fac praghezii, venetienii si toti napastuitii lumii, privilegiatii fara nici un privilegiu. Imi amintesc cum era vazut in anii 90 statutul de constantean ajuns student caminist la Bucuresti. Cand raspundeai – sunt din Constanta – fata care te-ntrebase devenea toata o vocala – aaaaaaaaa, din Constanta?!….

A trebuit sa vina o pandemie, ca o multi- retragere aureliana a armatelor de turisti, ca sa redevina si romanii niste mici turisti in orasul lor natal.

Photo – copyright Traian Panghe, Lisabona, 2018

Categories
history planetarium

O suta de ani de generozitate

Cand citesti astfel de povesti, parca nimic in lume nu mai e a fel. Atata incarcatura simbolica si emotionala apasa pe umerii cititorilor, incat pare ca nu mai e suficienta emotie de strans, ca toata s-a adunat in jurul acestei povesti uluitoare.

Un veteran de razboi de 100 de ani, impliniti azi, a inceput acum cateva saptamani o campanie de strangere de fonduri pentru National Health Service, sistemul spitalicesc din UK. Capitanul Tom Moore merge de ani buni cu ajutorul unui cadru si si-a propus sa faca 100 de ture in gradina casei sale din Marston Moretaine, Bedfordshire, o provocare careia i-au raspuns sute de mii de oameni din Regatul Unit si din intreaga lume.
Aceasta minune de om a reusit sa faca posibila strangerea unei sume uriase – 30 de milioane de lire sterline. Sute de mii de felicitari si vederi au fos ttrimise pe adresa capitanului Tom iar nepotul lui, Benjamin, le-a sortat si aranjat pe toate in holul scoii unde invata.

Un om urias, care a reusit sa capaciteze energiile si eforturile unei natiuni a fost sarbatorit azi de o tara intreaga. Cititi povestea de aici si cautati si pe google altele; cu adevarat impresionante.

Categories
history planetarium politics sports

Cateva corelatii simpatice intre Brexit si Premier league

Pare un subiect de discutie burghez, la un pahar de vin fara griji si poate ca asta visam cu totii – sa dezbatem tot felul de subiecte, suspendati in timp, debarasati de ancorele grele ale prezentului. Nu ca Brexitul ar fi un subiect frivol dar corelatiile intre votul Brexit si apartenenta emotionala la un anume club de fotbal e o tema isita din comunul pandemic. Intr-un articol de pe blogul lui Boti am vazut ideea si am inceput sa citesc.

Liverpool, Manchester, Londra – marile puteri regionale ale fotbalului englez – si-au declarat alegerile, Leave sau Remain, in procente surprinzatoare, cel putin pentru un fan al fotbalului englez mai de departe. De exemplu, mi se pare surprinzator ca fanii lui Chelsea, un cartier mai posh al Londrei, au votat majoritar Leave, ca si cei ai lui Tottenham.

De ce oare fanii lui Everton au fost anti UE si cei ai lui Liverpool pro Remain, intr-o covarsitoare majoritate, e iarasi fascinant. Poate ca Everton e clubul muncitorilor, chiar nu stiu detalii de istorie locala. Poate ca lipsa performantelor i-a facut sa se inchida in autarhia unui Regat Unit mai aproape de mentalul colectiv al secolului al XIX-lea. Poate ca un Liverpool cosmopolit, cu mari performante europene, cu un Klopp charismatic, o persoana deschisa, pro-europeana, are ecouri europene si in randurile fanilor.

Imi place ca cei din Leicester sunt pro UE – poate ca si titlul uimitor castigat in 2016 de italianul Ranieri i-a convins un pic – si ca ciocanarii dintr-o bucata ai lui West Ham au zis – hell, yeah, remain.

Toate cifrele fanilor din Premier League sunt pe telegraph.co.uk.

Fotografia e de la un mars anti-Brexit si a tot circulat, nu stiu cine e creditat – but hatsoff pentru excelentul text so-british.

Categories
history psiche

Generatiile Romaniei si IQ-urile lor

Foarte interesante comentariile psihologului Dragos Iliescu la studiul realizat de el si un grup de psihologi despre Efectul Flynn in Romania. Studiul se cheama Schimbările generaționale și în timp ale performanței cognitive în România si îi are ca autori pe Dragoș Iliescu, profesor în Departamentul de Psihologie al Universității din București, și pe George Gunnesch-Luca – School of Business, Economics and Society, Friedrich-Alexander University Erlangen-Nürnberg, Germania.

Efectul Flynn (EF) este un indicator al evoluției scorului de inteligență, denumit dupa inventatorul acestuia, sa spunem, cercetătorul neozeelandez James Flynn, care a documentat in anii ’70 si mai apoi modul cum evolueaza performanța cognitiva în mai multe tari ale lumii, potrivit rezultatelor la testele de inteligenţă (IQ).

Pe scurt, cercetarea din Romania e facuta pe teste de IQ din ultimii 16 ani, pe un esantion de 12.000 de subiecti si concluzia, surprinzatoare si optimista, e ca “suntem una dintre ultimele țări europene care continuă să arate Efect Flynn pozitiv” – Dragos Iliescu.

Cei doi psihologi au impartit cei 80 de ani de-a lungul cărora se desfasoara cercetarea lor în 7 generații. Foarte interesanta segmentarea:

  • 1. Prima generație, cea de dupa Primul Razboi Mondial – intre anii 1928 – 1945
  • II si III. Generațiile Boomer-ilor, impartite în doua sub-grupuri: ‘early boomers’, românii născuți între 1946 și 1954 si ‘late boomers’, între ’55-’67
  • IV. ”Decrețeii”, între ’67-’77
  • V. Perioada târziu comunistă, ’78-’89
  • VI. Generația Revoluției – 1990-1995
  • VII. Generația Democrată: 1995 – contemporaneitate

Dupa cum explica Iliescu, o generație are o durata de varsta de aproximativ 10 ani, mai mult sau mai putin, iar membrii acesteia sunt confruntați cu diverse presiuni de mediu, din societate și au răspunsuri similare la acesti stimuli societali.
Cea mai mare creștere s-a inregistrat din 1967 până în 1977, una imensă si da, ce sa spun, ma bucur sa fiu parte din acea generatie.

Studiul asta imi raspunde cumva la multe intrebari pe care mi le-am pus de cativa ani incoace, de cand observ cu mai multa acuitate o anume degradare a inteligentei sociale, a capacitatii oamenilor de a intelege, de a dialoga, de a extrage un cat de mic sens din tot ce li se intampla. Si ma tot intrebam, oare educatia primita de noi in anii socialismului nu cumva era de o calitate nemaiintalnit in zilele noastre. Sigur ca unii ne consideram mai degraba niste varfuri in educatie, altii nu constientizam prea mult – si poate ca asa e mai bine – dar decalajul asta il resimti si cand observi si ca esti mai degraba omis din anumite tipuri de decizii si locuri in care poti face mult mai mult decat altii, iti pui intrebari. Fara frustrari exagerate, fara excese psihopupu dar ti le pui.

Iata ca studiul asta raspunde la o buna parte din ele – da, generatiile nascute pana prin ’77 care s-au tinu de scoala sunt mai mobilate intelectual. Cat le foloseste si cum, e un pic alta discutie. Cititi intreg interviul realizat cu acesta pe edupedu – e un material remarcabil despre un studiu extraordinar. Fotografia de mai sus e tot de acolo.