Categories
cinemarte history planetarium politics

Sting tot mai speră că Russians love their children too

Îmi amintesc de parc-ar fi fost săptămâna trecută când am ascultat prima oară Russians; eram la un party în liceu, prin ’88; piesa fusese lansată prin noiembrie ’85, zice wiki, dar la noi ajungea mai greu. Sound-ul hipnotic al lui Sting și refrenul “I hope the Russians love their children too”. M-au ridicat de pe canapea; am pus-o pe repeat, târziu, în noapte, în sufrageria încăpătoare a gazdei, înțesată de colegi de liceu.

E adevărat și că un detaliu îmi sunase strident în primele secunde – referirea la Reagan și dezacordul lui Sting, “I don’t subscribe to this point of view”; mi s-a părut straniu să aud ceva de rău despre Reagan și America, idolii, salvarea și reperele noastre morale. Am înțeles mai târziu că era un apel pacifist și că, de fapt, soluția nu e confruntarea perpetuă ci împăcarea și coexistența; sună psihanalitic, dar coerent, cât de cât.

Reascult varianta interpretată de Sting recent și îmi dau seama că unele lucruri nu se schimbă niciodată în bine, dacă nu te confrunți cu tot ce te macină și nu întelegi – o altă mostră de concluzie la fel de psihanalitică pentru ruși și incapacitatea lor de a trăi într-o realitate dincolo de fantasmele lor medievale distrugătoare.

Și tot apropo de Sting, Syncronicity a fost primul șoc cultural anglo-saxon pe care l-am resimțit direct în plex; era prin ’87 când un amic de liceu mi-a împrumutat albumul tras pe bandă de magnetofon. După ce l-am ascultat zile-n șir, am făcut pe dracu’ n patru să cumpăr niște benzi originale BASF – aveam în casă ORWO, dar erau mai proaste – și să trag albumul; îl am și acum într-un dulap străvechi, în sufrageria alor mei, demagnetizat de ani buni, ca un artefact al unor vremuri pe care le credeam ajunse demult la Apus, revenite iar, surprise, după treizeci și ceva de ani, la Răsărit.

An injured pregnant woman in a maternity hospital hit by Russian shelling in Mariupol, Ukraine, March 9, 2022. (AP Photo/Evgeniy Maloletka)/https://www.timesofisrael.com/proof-of-genocide-zelensky-rages-at-russia-for-bombing-ukraine-maternity-hospital/

Categories
planetarium politics

Emisferele social cerebrale. Foarte mic tratat de psihologie politică.

Nu știu dacă sunt vreun original; poate au mai scris și alții despre asta; nu găsesc, la o primă cercetare superficială, dar mie mi se pare că cele două mari opțiuni social politice, stânga și dreapta, sunt corespondente ale celor două emisfere ale creierului. Cele două emisfere social-cerebrale ale societăților, politic vorbind, sunt lIbertatea și solidaritatea sau îndrăzneala și omenia. Instinctul și empatia. Curajul și emoția. Voința și intuiția.

Cerebral vorbind, din ce îmi mai amintesc de prin tot felul de lecturi, emisfera stângă e logică, analitică, liniară, temporală, precisă. Și cred că se încrucișează și rezonează mai degrabă cu dreapta politică, mai axată pe scopuri clare, directe, descărnate de emoție – libertate, acțiune, asumare – în vreme ce emisfera dreaptă, sintetică, integratoare, intuitivă, emoţională, creativă, e mai degrabă progresistă, liberală în sensul american, preocupată mai degrabă de empatie, de solidaritate, de emoție și intuiție.

Și mi se pare că această pandemie a devoalat foarte bine, ca un turnesol al istoriei contemporane, lupta dintre cele două contrarii. Guvernele și societățile au marșat când pe una când pe cealaltă “emisferă cerebrală” – ba au lăsat totul la alegerea fiecăruia și pe sănătatea fiecăruia, ba au mizat pe solidaritate cu cei vulnerabili, pe altruism și dedicare.

Ce e fascinant e că sistemele politice si de guvernare autoritariene, chiar totalitare, au reacționat diferit: China a oferit un model complex de luptă statală epică, bine organizată, împotriva virusului, aneantizând practic libertatea de alegere a cetățeanului dar si libertatea lui de a decide să fie sau nu solidar cu ceilalți.

Alte sisteme politice cu genă autoritaristă – dreapta ultra-conservatoare braziliană de exemplu – au lăsat mai multă libertate liberului arbitru al fiecăruia, să zic așa, spre deosebire de liberalii/democrații americani care au guvernatori în state de pe Coasta de Est și nu numai, care au mizat pe forța de coerciție a autorității în asigurarea solidarității. Cumva, în zilele de azi, pare mai greu să mobilizezi oamenii să fie solidari și altruiști, dar poți obține asta prin măsuri coercitive

România a fost un mix aș spune inteligent – nu neapărat ca intenție dar măcar ca rezultat – între cele două opțiuni. Guvernele au alternat perioadele de restricții cu cele de relaxare, nu doar pe criterii de sănătate publică ci și pe argumente de oportunitate politică. Nu au reușit să evite convulsiile sociale dar noi suntem un caz aparte, la răscruce de imperii, multe influențe externe au fost și încă sunt pe aici.

Alte societăți s-au conformat fără mari frământări, mai ales cele care au avut de suferit din cauza pandemiei – Italia, Spania, Franța, țările nordice, UK. Regimuri liberal-democrate de tradiție, ca să folosim acest pseudo-oximoron, cum sunt cel olandez sau german, au avut totuși câteva episoade de revolte sociale destul de ample.

E greu să reunești cele două emisfere social-cerebrale. E greu și pentru fiecare dintre noi, cu atât mai greu pentru guverne și societăți sau națiuni – nu în sens etnic ci mai degraba politic. Eu cred că aceasta este cheia unei guvernări eficiente și înțelepte. Să poți funcționa cu ambele emisfere social-cerebrale, să poți lua de la fiecare opțiune politică majoră ceva ce poate funcționa într-un ansamblu social, ceva ce poate aduce valoare și eficiență întregului, fără a deveni totalitar-dominant.

Categories
planetarium politics sports

pro tv, această televiziune De Jos

Pro tv devine un post din ce în ce mai dubios; după ce că promovează un stil de comentariu sportiv în care preamăresc până la ridicol orice gest tehnic, acum ne anunță că n-or să spună Țările de Jos ci Olanda. OK, înțelegem ca e o problemă pentru audiență – o țară își schimbă numele, de fapt impun un nume deja folosit de unele țări (pentru cei care încearcă sā țină pasul cu realitățile, francezii spun Pays Bas de zeci de ani, deci nu e o noutate absolută). Dar, în loc să spunā, din când în când, “Țările de Jos, adică Olanda”, “Țările de Jos, noul nume al Olandei” sau orice text informativ de genul ăsta, pro tv, această televiziune de jos, își bagă toate membrele de jos în orice demers civilizat îi profesionist de informare.

Photo – copyright holland.com – https://www.holland.com/global/tourism/information/general/netherlands-vs-holland.htm

Categories
planetarium politics sports

Kasparov și Coposu. Șah la Politică.

Voiam să scriu despre Kasparov, că mi-a plăcut interviul din Libertatea și mă gândeam că tocmai se întâmplă un super-eveniment în țara asta, ignorat aproape total – Superbet Chess Clasic. Noroc cu publicitatea pe care i-o face fostul mare campion cel mai longeviv numărul unu în șahul mondial – a rezistat 255 de săptămâni, cam 5 ani per total. Nu-s chiar un mare pasionat de șah deși mi-ar fi plăcut să învăț și să joc mai mult, dar citeam în adolescență despre marile meciuri ale anilor ’80, când ziarul Sportul era chiar generos cu știri despre Karpov vs Kasparov, Judith Polgar și clasamentul coeficienților ELO.

Răscolind în sertarele memoriei după cuvântul-cheie șah, dau și peste Elisabeta Polihroniade și rubrica ei săptămânală, “Șah și mat” cred că se chema; în acel sfert de oră intrai parcă într-o altă lume, departe de toată propaganda homerică, absurdă și ireală a acelor vremuri. Și tot hățișurile unor arhive – ale Youtube – mă aduc, în premieră, la acest interviu, luat lui Corneliu Coposu, care, acum aflu, fusese un bun șahist și jucase în închisoare zeci și sute de partide a l’aveugle, în orb, cu colegi din alte celule, “spre disperarea gardienilor, care nu știau ce e nebunul la F4…” (de la min 03:04).

Și uite că fluxul memoriei te aduce fix unde voiai să ajungi – oamenii cu adevărat verticali, întâmplător sau nu mari jucători sau mari pasionați de șah, fac un anume tip de politică. Coposu și Kasparov. Ce meciuri politice ar fi putut juca cei doi, dacă ar fi ajuns prim-miniștri; în ce variantă de univers alternativ de pe tabla de șah a istoriei s-ar fi întâmplat asta?

Kasparov are o luciditate și o sclipire în gândire pe care rar o vezi; pare evident că șahul l-a modelat și asta validează și observația lui Coposu din interviul de mai sus – “jucătorii de șah sunt în același timp oameni foarte onești și de caracter; cred că șahul contribuie la formarea caracterului” (min 05:40). Între alte teme interesante pe care le discută, Kasparov pledează în interviul din Libertatea pentru schimbarea paradigmelor în educație.

“Cum schimbăm educația ca să ne asigurăm că copiii vor beneficia de experiențele noastre? Predându-le conceptul „ce?”, oferindu-le cunoaștere, nu mai are sens. Ei pot să facă „swipe” cu degetul pe un ecran și găsesc informația pe care profesorul i-ar fi putut-o preda într-un an. Cum facem trecerea de la a-i învăța „ce?” la a-i învăța „cum?” Aceasta este tranziția cu adevărat importantă.”

Și asta e doar una din multele lui fațete. Cea mai puternică și impresionantă e cea de opozant major al lui Putin. A fost încarcerat în 2007, i-au dat drumul după cinci zile; bătut apoi de poliție, cinci ani mai târziu, a decis să plece din țară. Întrebat dacă s-ar întoarce vreodată în Rusia, răspunde cu o mutare blitz, punând reflectoarele peste altă chestiune care arde:

“Alexei Navalny came back. What’s the point of becoming a martyr?”

Viitorul, raportat la trecut, i se pare mult mai sumbru dar și mai optimist, în același timp, ca o pisică a lui Schrodinger sovietică și nu prea.

“… the regime is more aggressive and more dangerous than the Soviet politburo. Yet at the same time there’s also a chance, because young people know how different life is outside of Russia.”

Citiți tot interviul din The Guardian despre Rusia, Putin și viitorul lor și al nostru; descoperiți acolo dimensiuni grozave ale personalității și minții lui sclipitoare. Și apoi uitați-vă la The Queen’s Gambit, dacă nu l-ați văzut deja. Kasparov a fost consultantul special al seriei și are și de-acolo alte super-povești, despre cinema, URSS și șah, evident.

Photo – copyright Traian Panghe, Versoix, Elveția

Categories
cinemarte planetarium politics

Who, What, When, Where, Why

Am în planul de postări o grămadă de filme și seriale bune de tot văzute în jumătatea asta recentă de pandemie – despre primele luni de home cinema non stop am scris aici și aici – dar ce-mi dă ghes (de când n-ați mai auzit expresia asta ?) să scriu e un film găsit aseară, într-o doară, pe Netflix, State of play. Părea o alegere bună pentru ceva alert, smart enough și suficient de non-depresiv pentru o seară ploioasă. Și chiar a fost, mi-a plăcut. Russel Crowe e un ziarist hârșit, în echipă cu Rachel McAdams, frumușică foc – ea a mai făcut recent un film cu jurnaliști, încă și mai fain, care a luat și câteva Oscaruri – apoi Helen Mirren, not so great și eternul trist Ben Affleck, tot așa, not great, not terrible.

Și-atunci de ce laud filmul, dacă deja-i critic pe monstruleții ăștia sacri? Pentru că a rezonat puternic cu o perioadă în care am fost ziarist, vreo cinci ani, în cele două studenții de la Jurnalism și Drept. Vreo jumătate de an am petrecut într-un soi de batalion disciplinar al jurnalismului – Mediafax Externe. Dintr-un maldăr de foi lungi de la France Presse, Associated Press și Reuters, care curgeau încontinuu pe fax – da, pe fax, 1993, mileniul trecut – trebuia să scrii în zece minute o știre de un sfert de A4. Acolo am exersat din greu principiul celor 5 W – Who, What, When, Where, Why. Când ceva ce citiți pe net răspunde în primul paragraf la toate astea, cu acuratețe și verificabil, e o știre.

Apoi m-am angajat editor de știri. După cele 8 ore zilnic, dimineata, seara și ture de noapte de la Mediafax, am dat un test dur, ca de BBC, făcut de o tipă căreia îi sunt recunoscător pentru că m-a angajat doar pentru că am răspuns beton, în jumătate din timpul acordat. Nu împlinisem 22 de ani, eram student la două facultăți din Universitate și aveam un job de 400 de dolari. Ca să înțelegeți, inginerii nu câștigau nici 200 iar profesorii abia dacă aveau 300. E drept că inflația și politica financiară dubioasă de la acel ziar mi-au înjumătățit salariul dupa nici doi ani; deja alte povești. Acolo am decoperit puterea, slăbiciunile, traumele și scheletele din dulapuri ale jurnalismului de investigații. Eu am fost editor, unul bun, dădeam titluri tari dar de admirat și de aplaudat în presă sunt reporterii. Mai ales cei de investigații. Am văzut în acea perioadă cum serviciile acaparau deja lumea presei; atunci nu înțelegeam tot ce se petrecea dar vedeam destule lucruri gri și urât mirositoare. O lume colcâind a intrigi și secrete și șantaje, o lume despre care ar merita făcut un film, așa cum e State of Play. Și uite cum păcălesc lumea că aș scrie despre cinema, când eu povestesc despre mine.

Zi cu filmul ăla

Da, filmul e despre presă. Despre puterea uluitoare a adevărurilor scoase la lumină de oameni nebuni, de un eroism deseori inutil, încăpățânați, idealiști, uneori șmecheri și plini de tupeu, mereu scormonitori. Adevăruri incomode, terifiante, secrete dezvăluite pentru care îți poți risca viața, interesul public pus deasupra a orice altceva, despre asta e filmul. Despre asta este jurnalismul. Astăzi, astfel de lucruri par filme SF în România. Câți oameni mai publică anchete și dezvăluiri relevane și cutremurătoare? Îi numeri pe degete și nici măcar nu ești sigur că-s doar jurnaliști.

Altfel, intriga e destul de clară; nu fac spoilere dar nici nu sunt foarte modest; am simțit ceva fishy de la început la unele personaje, să nu dați sentințe pe primele impresii. Și schema e oarecum clasică – în orice societate sunt entități, organizații, sisteme care vor să acumuleze cât mai multă putere. Vorbesc de o societate democratică, pentru că în dictaturi puterea e nenegociabilă și concentrată la vârf, acolo nu e nici o bătălie. Forța pe care o emană personajul lui Crowe dar și cel jucat de Rachel McAdams, un pic melodramatică așa, e reconfortantă, simți că într-o lume normală, ai nevoie de astfel de oameni, care să pună reflectoarele pe umbrele și griurile societății. Și mi-a mai plăcut – spoiler alert – că n-au cedat tentației de a-i cupla pe cei doi. Deși pare clar că s-ar fi putut întâmpla în rulote, după Stop-ul regizorului.

Photo – copyright Traian Panghe, Constanta, 2018

Categories
planetarium politics

Navalnâi. de Vladimir Sofoclevici Putin

În decembrie, după ce am văzut cele doua părți ale mini-documentarului despre tentativele regimului Putin de a-l asasina pe Alex Navalnâi – aici e prima parte iar aici cea de-a doua – am început să scriu câteva rânduri. Prestația de realizator de documentare a activistului rus mi s-a părut remarcabilă. Foarte dezinvolt, explică totul clar, cursiv. Are carisma unui John Oliver sobru, care-a vazut mai multe decat zglobiul stângist american, altfel corect și inspirat în multe tirade – mai putin in cele in care incearca, penibil, sa explice criza venezueleană.

Foarte smart observatia lui Armand Goșu, un reputat profesor de istorie și expert în chestiunile rusești, despre curajul incredibil al celor din jurul lui Navalnâi. O mână de oameni ar putea scormoni haosul și cenusa imperiului lui Putin, apropo de filmul în care a strălucit Dinică, singurul actor român cu un mare premiu înainte de ’89, la Karlovy Vary

Rândurile de mai sus rămăseseră în draft prin decembrie, când au apărut cele două episoade ale investigației lui Navalnâi. Între timp, omul s-a întors în Rusia, știind că va fi arestat și aruncat în inchisoare. E un personaj tragic descins mai degrabă din Sofocle; să știi că vei fi încarcerat și să revii în țara ta, să suferi atât de tare, este ceva dincolo de cuprinderea obișnuită a lucrurilor.

E totul foarte putred in Rusia de azi, vorba lui Hamletovici. Să vezi o mână de oameni cu mâinile goale, adunati în jurul lui Navalnâi, luptând împotriva unui Putin care are totul pare un scenariu hollywoodian simplist, croit pe o realitate binară, banală. Și totuși, realitatea e într-atât de crudă și dură. Oamenii din jurul lui cad unul câte unul – zilele trecute, avocatul lui a fost arestat, dar parcă din ce în ce mai puțini câți sunt, devin din ce în ce mai puternici.

Cine știe, poate că, într-un anumel fel, Putin și Merkel și Biden joacă fiecare la rupere, pe mușchii, tendoanele și coloana vertebrală a lui Navalnâi – care au ajuns, la propriu, teren de luptă geo-strategic de azi. Asumându-și parcă acel destin tragic al personajelor de acum câteva mii de ani, el însuși spunea zilele trecute, că a ajuns un schelet. Pare că marie tratativele subterane se duc pe trupul acestui om iar cei trei mari sunt chirurgii care se bat zdravăn în sala de operații. Putin, sardonic și crud, îl lovește năpraznic în timp ce ceilalți încearcă disperați să-l oprească.

Indiferent dacă e sau nu protejat, să te arunci chiar tu într-o astfel de bătălie, cu sau fără aliați puternici în spate, e un tip de curaj cum cred că Rusia nu a avut niciodată. Aș îndrăzni să spun că dacă Navalnâi supraviețuiește, va intra în istoria Rusiei pe ușa din față a Pieței Roșii.

Categories
planetarium politics

Din bube, mucegaiuri și noroi/Iscat-am oribilități și sensuri noi

Oamenii ajung să schimbe sensurile cuvintelor dupa cum li se pare lor că suflă mai bine vântul în pânzele proprii. Dictțonarele și normele adânc înrădăcinate nu mai fac doi bani. Simt nevoia să amestece regulile, să răstoarne masa sensurilor și semnficațiilor, să adauge altele. Sigur, limba e vie, comunicare și toți semioticienii lumii, cu Eco în frunte, ar spune că semnificatul și semnificantul sunt mereu într-o cursă infinită în a se redescoperi mereu unul pe celălalt.

Mai puțin alambicat decât la Eco și mai aproape de limba română, ea se îmbogățește tot timpul. Contextul în care se întâmplă aceste lucruri e însă interesant și el denotă faptul că limba a ajuns să fie un tool foarte prețios în lupta politică. E aproape ca o armă, ce zic aproape, e o armă sofisticată, careia îi poți adăuga liniștit funcționalități după cum ai interese. Limba nu mai e autonomă, nu mai are acel statul incasabil și indestructibil în fața luptelor din societate de tot felul. Poate că n-a fost nicicând, cine știe.
Am doua exemple – unul ceva mai recent, unul vechi de doi ani. Nici unul nu mă face probabil simpatic. Adevarul e ca-mi place de mor să spun adevărul și să se lase tacere.
LATER EDIT – materialul nu a fost publicat în ianuarie, când a izbucnit scandalul cu Trump. Din varii motive – lucrurile erau în desfășurare și se succedau amețitor, vă amintiți – l-am lăsat în draft. Apoi m-am luat cu altele și altele m-au luat după aceea. Revin acum

Cenzura

Aș putea cita din dictionare, aș putea pune multe link-uri. Mai intăi să spun din cap, fără google. Știți, sunt din generația care supraviețuiește liniștită oricărui test de cultură generală dacă se ia curentul și pică internetul în lume două săptămâni. Supraviețuiește e așa, un termen politicos. Batem lejer pe oricine, la orice.

Cenzură e atunci când:

Un guvern, o autoritate, o putere statală refuză unui cetățean dreptul la libera exprimare. I-l îngrădește, il persecută, îl bagă la puscarie (Vaclav Havel), îl expulzează (Paul Goma), îl omoară în bătaie (Gheorghe Ursu).

Cenzură e și când, într-o țară cu un regim democratic, o institutie de presă, prin reprezentanții săi – patron, director, redactor șef, șef de departament – îi cenzurează unui angajat sau colaborator materialele – opiniile, reportajele, anchetele.

Cenzura se mai întâmplă și atunci cânc dinstitutiile represive ale unui stat cu un regim nedemocratic, totalitar sau autoritarist, refuză să publice în intregime operele artistice ale cetățenilor săi și operează tăieri masive sau punctuale, fără a-l pedepsi neapărat pe autor. Pur si simplu, elimină pasajele considerate subversive, dușmănoase.

Cred că de fapt cine e interesat poate consulta toate dicționarele lumii. Iar cei care au luat acest termen, cenzură, și apoi i l-au pus in frunte lui Dorsey de la Twitter, să explice unde e cenzura când i-au închis contul lui Trump. Nicăieri.

Twitter nu e un stat, nu are o autoritate statală sau suprastatală. Nu e nici instituție de presă; nu e un site de stiri, nu e o platforma jurnalistică de opinii, nu are o structură redactională. Nu publica materiale redactate si editate dupa principiile jurnalismului și nici replici, în virtutea dreptului la replică. Nu e un ziar, nu e televiziune de stiri; e o platforma privata de social media, construită pe baza unor principii si reglementari pe care nimeni nu le citesșe cand devine membru. dar care nu au legatură cu un act artistic sau un act de informare publică.

Prin urmare, nu e cenzura ce a patit Donald Duck. A, că de ce i-au inchis contul și de ce i l-au închis acum, astea-s discuții lungi. Să nu omitem că twitter a fost o armă în mâinile lui Trump, a fost marele lui stat major al tentativei sale delirante de a opri ședinta Congresului. Faptul că o entitate privată, care nu e instituție de presă, închide contul unui presedinte care abuzează masiv de acest canal de comunicare și imprastie mesaje nocive și false e cu totul altceva decât cenzură.

Pentru că, încă o data, cenzura presupune o autoritate cu o putere disproportionată și abuzivă care se manifestă împotriva unui cetățean. E un război complet dezechilibrat între un David și un Goliat. A, platformele media sunt organizări supra-statale? Sigur, e o perspectivă seducătoare. Dar cetățeanul singur, strivit de autoritate, fără apărare, cine e? Donald Trump, președintele în exercițiu al cele mai puternice țări de pe glob?

So, guys, nu e cenzura. Ne place să luam termeni si sa-i folosim, ca arme, cand ne convine mai bine și să ignoram sensurile adanci si clare ale acestor termeni, care au slujit comunicarea vreme de sute de ani cu aceste intelesuri. Ne place, desigur. Dar nu e corect. Cine spune? Ei bine, dictionarele, regulile vechi și reglementările sănătoase.

Gazați pe 10 august.

Asta e și mai grea. O să-mi aducă și mai multi prieteni. Nu am fost gazați. Dacă ar fi fost așa, jandarmii lui Carmen Dan ar fi trebuit să ne strângă pe toți sau câteva mii măcar, să ne adune în vreun hangar uriaș și să arunce în noi cu cyclone Z sau ce nenorociri au folosit naziștii în lagărele de exterminare. Mi se pare că e oribil să arunci n războiul politic astfel de arme. Și mi s-a părut și atunci straniu că organizațiile evreiești nu au reacționat.

“Dar ce cuvânt să folosim? Ne- au gazat mai scurt, e mai ușor să spunem asta, da, dar dacă nu e adevărat, cum zicem?” Au dat cu gaze lacrimogene în noi. Au dat cu gaze. Asta e formularea corectă și simplă și clară. Eram în aer liber, nu aveam cum să fim gazați. E trist, cum ziceam, să observi că și cei de partea căruia te situezi într-o circumstanță fierbinte, pe muchie de cuțit., apelează la armele murdare ale manipulării agresive.

Să nu fim naivi. Manipulare e peste tot. Orice enunț comunicațional are în el un obiectiv de manipulare. Pentru că așa funcționează comunicarea; e arma prin care vrei să convingi interlocutorul de ceva anume, să-i transmiți ceva pe care să-l înțeleagă și cu care să fie de acord. Pentru că acesta e scopul oricui comunică.

ȘI eu, la rândul meu, încerc să vă manipulez. Încerc să vă transmit ideea că uneori, sensurile cuvintele sunt periculoase și e bine să știm asta și să nu cădem după fenta oricărui manipulator cu intentii periculoase.

Photo – copyright Traian Panghe, Cluj-Napoca, 2017

Categories
planetarium politics

fake news. Unde-i duce pe oameni virusul voios al prostiei

Cazurile flagrante si haioase de fake news ajung deja in folclor. Cel mai recent e cel al consilierului PSD din Turda, descoperit de niste ziaristi isteti si atenti la tot ce misca prin zona lor de actiune. Super bravo pentru turdanews.ro. Pe scurt – un consilier local PSD preia si distribuie un colaj foto, cu o fata studioasa care a luat 10 la BAC, o felicita, o incurajeaza si emite tot felul de concluzii moralizatoare, cum ca nu ne apreciem valorile si alte sforaituri. Doar ca eleva eminenta e de fapt o starleta porno mondiala. Daca te uiti doar un pic atent la poza aia, iti dai seama ca ceva nu e in regula. Dar cati fac asta?

Si ma intreb care e mecanismul psihologic care afecteaza mintile atator oameni infestati cu acesti virusi informationali. Nu. nu cel prin care calca in balegarul unei astfel de glume. Nu, acolo e despre credulitate, minte putina, neatentie, lipsa de educatie.

Ma intereseaza de fapt ce se intampla cu ei dupa ce aceste otravuri ale mintii isi vor fi facut efectul. Pentru ca cel mai probabil marea majoritate a celor afectati nu ajung sa citeasca si revealingul edificator, al celor de la turdanews, in cazul nostru. Mai toti vor ramane in minte cu poza si vorbele conslierului, aterizate din Evul Mediu – de doua ori in doua randuri il pomeneste pe Dumnezeu, sa o ajute pe fata sa mearga pe drumul ei.

Si ne intoarcem la oamenii astia – cum se duc ei, cu mintile lor infestate care rumega si proceseaza astfel de prostii si le discuta la randul lor cu altii, pe unii ajung sa-i convinga – am citit pe net, zicea unu’ de la PSD, da-i dracu’, or fi ‘oti da’ stiu despre ce vorbesc.

Si partea asta de lume care duce in spate sute si mii de pseudo-minciuni, sferturi de adevar, melanjul asta lipsit de noima, traieste complet in afara lumii noastre; a celor care au aflat de fake news, care l-au receptat ca atare si care raman in zone mai aerisite ale societatii.

Si oare in ce pesteri ale conspiratiilor ajung, cu ce alti tovarasi de lupta se intalnesc si cum arata pentru ei viata? C astfel de reprezentari stupide ale realitatii, oamenii astia exploreaza pur si simplu alte lumi. Nu ne mai intalnim cu ei niciodata., nici macar la coada la hypermarket. Probabil ar trebui sa isi infiinteze singuri alte tari imaginare, in care sa voteze si sa traiasca ei cu ale lor. Am zis imaginare, da pentru ca daca ajung sa puna mana pe putere, ca-n Idiocracy, s-a terminat cu civilizatia, asa fragila si instabila cum e ea.

In lumea de azi, una din cele mai importante aptitudini nu mai sa stii sa tragi cu arcul sau sa te aperi de animalele din paduri, din jungla. Nici macar Nu mai e important sa stii tactici de auto-aparare, sa te feresti de pradatori urbani.

Cel mai important e sa ai un sistem cognitiv suficient de puternic care sa poata identifica si analiza toate gimmick-urile false, croite de tot felul de minti glumete, mai mult sau mai putin interesate, daca nu chiar despre laboratoare de stiri false, unde sute de troli – rusi, sa zicem – lucreaza in locatii care mai de care mai exotice – in Ghana, de exemplu, dupa cum povesteste CNN. Altfel, daca nu esti cat de cat mobilat digital si intelectual, n-o sa stii niciodata ca o fata cu ochelari, frumusica asa, cu un aer de scolarita in care pluteste ceva ciudat, nu e o fata silitoare si nu, n-a luat nota 10 la Bac.

Ce e surprinzator de moralizator in povestea asta e ceva care ne da asa, un puseu optimist; vorb-aia, faith in human kind is not lost forever. Sesizand ridicolul la care sunt expusi, cei din organizatia locala PSD Turda se urca si ei voiosi pe culmile umorului involuntar si se dezic de consilierul care a calcat in balegar si umbla cu el ca prostu’ si vor sa-l dea afara din partid.

Categories
marketing planetarium politics

Il est interdit d’interdire

Ma gandeam cum se simt acum cei din McCann dupa ce au retras campania iconoclasta – pun intended – cu medicii-sfinti/zeitati. Cred ca frustrarea e mare – si pe buna dreptate. In acelasi timp, mi se pare ca nu au evaluat corect toti pasii potentiali. Asta daca nu cumva au asumat ca va urma retragerea campaniei. Sunt convins ca au mizat – absolut firesc – pe tevatura. Bad publicity is good publicity. Sunt convins si ca au fost presiuni uriase sa fie retrasa. Conexiunile prin care a circulat comunicarea nu-s greu de facut. Am putea sa ne imaginam, cei care-i mai stim pe unii sau altii dintre protagonisti. Ar fi un exercitiu misto pentru o mica piesa de teatru sau cine stie, un viitor episod din Mad Men in Pandemic Age. Cum l-ai redenumi pe Enoiu si ce tip de discurs l-ai pune sa spuna. Cum ar fi descrisa in vorbe si gesturi si atitudini madam Firea si ce serpi ar scoate in loc de cuvinte.

Dac-as fi in locul astora de la McCann – sinecdoca intended also – as face acum o campanie dura pentru libertatea de expresie. Retragerea acestor layout-uri e trecerea unei linii rosii care nu spune nimic bun. Firea zici ca-i Serena aia din The Handmaid’s tale, cu Florentin pe post de viitor comandant militar.

Generatia boomer-ilor revoltati de paternalismul autoritar al capitalismului post WWII a rabufnit la sfarsitul anilor ’60. Anti-Vietnam, flower power, hippie, Lennon, Mai Soixante Huit. Poate ca e timpul unui remake. Romanii uita oricum foarte usor asa ca e bine sa le reamintim, in franceza la moda a anilor ’80.

Ecourile campaniei pareau sa se stinga insa repede, pana cand a aparut si stravechiul Petre Barbu cu o opinie. Ziarist cu ani multi de presa, a tinut rubrici despre piata media si de publicitate, stie sigur mai multe decat lasa sa se vada in articolul despre campania McCann. Ce ne spune insa e un top de platitudini, intr-un limbaj mai buruienos asa, fara sa duca un rationament cap-coada. Da, agentiile de media din trusturile de advertising isi tin aproape prin metode specifice anumiti ziaristi, anuite titluri, pentru a avea o anume presa favorabila, cand au nevoie. Nimic nou, nimic probat insa. Despre campania propriu-zisa, doar cateva prostii, superficiale, nu-s numai “icoane” acolo, nu e decat in mintea lui o legatura cu Ceausescu si Stefan cel Mare. Sunt trimiteri si referinte la mai multe religii, nu doar la ortodocsii sfinti aparatori ai neamului. Overall, a ratat o ocazie de a puncta lucruri grele. My two cents.

Categories
history planetarium politics sports

Cateva corelatii simpatice intre Brexit si Premier league

Pare un subiect de discutie burghez, la un pahar de vin fara griji si poate ca asta visam cu totii – sa dezbatem tot felul de subiecte, suspendati in timp, debarasati de ancorele grele ale prezentului. Nu ca Brexitul ar fi un subiect frivol dar corelatiile intre votul Brexit si apartenenta emotionala la un anume club de fotbal e o tema isita din comunul pandemic. Intr-un articol de pe blogul lui Boti am vazut ideea si am inceput sa citesc.

Liverpool, Manchester, Londra – marile puteri regionale ale fotbalului englez – si-au declarat alegerile, Leave sau Remain, in procente surprinzatoare, cel putin pentru un fan al fotbalului englez mai de departe. De exemplu, mi se pare surprinzator ca fanii lui Chelsea, un cartier mai posh al Londrei, au votat majoritar Leave, ca si cei ai lui Tottenham.

De ce oare fanii lui Everton au fost anti UE si cei ai lui Liverpool pro Remain, intr-o covarsitoare majoritate, e iarasi fascinant. Poate ca Everton e clubul muncitorilor, chiar nu stiu detalii de istorie locala. Poate ca lipsa performantelor i-a facut sa se inchida in autarhia unui Regat Unit mai aproape de mentalul colectiv al secolului al XIX-lea. Poate ca un Liverpool cosmopolit, cu mari performante europene, cu un Klopp charismatic, o persoana deschisa, pro-europeana, are ecouri europene si in randurile fanilor.

Imi place ca cei din Leicester sunt pro UE – poate ca si titlul uimitor castigat in 2016 de italianul Ranieri i-a convins un pic – si ca ciocanarii dintr-o bucata ai lui West Ham au zis – hell, yeah, remain.

Toate cifrele fanilor din Premier League sunt pe telegraph.co.uk.

Fotografia e de la un mars anti-Brexit si a tot circulat, nu stiu cine e creditat – but hatsoff pentru excelentul text so-british.