Practicam una din mai mici distanta interpersonale cu cei apropiati, dintre toti subiectii provenind din 42 de tari ale lumii, asa suna una din concluziile unei ample cercetari antropologice si cultural- psihologice. Studiul publicat de Journal of Cross-Cultural Psychology, din care citeaza washington post, mai spune, printre altele, ca, fata de straini, romanii sunt mult mai reticenti, pastrand o distanta interpersonala de trei ori si ceva mai mare. (Mai multe studii “la liber” foarte faine, nu si cel despre care vorbim aici, gasiti pe site-ul JCCP )

Si totusi, nu avem cifre inspaimantatoare la statistica morbida COVID-19, prima corelatie la care ne-ar duce gandul, nu? O dovada in plus ca virusul nu exista, ca totul e o conspiratie. Nu, nu mergem intr-acolo, conspirationistii sa iasa repede ca nu e de ei.

Probabil ca explicatiile culturale sunt mai complexe. Poate ca adaptabilitatea la conditii sociale si politice grele, inca din primii ani ai comunismului dejist-stalinist si pana la ultimii ani descreierati ai lui Ceausescu, trecand si prin seninii ani’ 68-78. Poate ca, in general, conformismul dobandit si inoculat dupa anii ’50 a facut ca aceste predispozitii culturale de apropiere sociala si fizica sa nu se manifeste atat de pregant in carantina de acum. Poate ca acest conformism era prezent inca si mai demult in ADN-ul social al proto-cetatenilor romani, cine stie. Lipsa noastra de apetenta pentru implicare sociala, civica, nationala.

Studiul din Journal of Cross-Cultural Psychology a fost realizat pe 9.000 de subiecti din 42 de tari, cum spuneam mai sus; relevanta si acuratetea datelor fiind asadar de mare granularitate. Si cum citeam eu din Washington Post, mi-am amintit de cursul uluitorului profesor Mihai Dinu de pe vremea studentiei mele la Jurnalism la Universitate si am deschis cartea care rezuma cursul extraordinar de Introducere in Teoriile Comunicarii, asa cum il aveam noi in orarul anului I. Cand am aflat prima oara despre proxemica, am cascat gura la propriu pe parcursul intregului curs in care profesorul Dinu ne vorbea despre Edward Hall, despre instinctul teritorial – tribal, familial si individual, mai apoi, distinctiile intre teritoriul intim, personal si social si mai departe, despre spatiile cu organizare semifixa, caracteristice in special institutiilor si spatiilor publice.

Salile de asteptare din institutii publice, policlinici, spitale , sunt concepute pentru o prezenta umana cat mai scurta, au o anume inertie, scaunele sunt dispuse lateral si nu incurajeaza nici un tip de interactiune. Spatii sociofuge, cum le denumea Hall. Spre deosebire de acestea, spatiile sociopete * (nu, nu sociopate, cum ar fi o gluma la prima mana, e similar cu centripete/centrifuge) sunt cele ale teraselor, restaurantelor, cu mese, cu scaune fata in fata, cu mobiler de dimensiuni si pozitii variabile, mai adu o masa sa o punem aici, ia un scaun de acolo samd

Ironic si simpatic de fapt e ca se intampla un reviriment al acestor studii antropologice in momente ca astea, cand redevin importante nu doar pentru lumea universitara ci pentru noi toti. Cum vor fi regandite spatiile publice cu organizare semifixa? Va fi incurajata interactiunea in spatiile sociopete, terase, gradini de vara, masute din parcuri, restaurante, cafenele? Sau vor avea austeritatea si raceala unei sali de spital?

Sa speram ca noul The Third Place despre care vorbeam aici va incuraja interactiunea sociala si nu va deveni un spatiu intepenit, o imensa sala de asteptare a nimic bun. In definitiv, proxemica vine din latinescul proximus, care inseamna cel mai apropiat. Ar fi culmea ca distantarea sa schimbe si numele unor discipline.

Photo – copyright Traian Panghe, Londra, 2018

*Mihai Dinu, Comunicarea, repere fundamentale – pag 263-273, Editura Orizonturi, 2007