Categories
literature psiche scrieri

Doar o nuntă și o înmormântare

Auzi, măi mama, da’ eu am prins-o pe baba Alixandra, străbunica? 
Da… n-o mai ții tu minte da’ ai prins-o. Aveai trei ani, tot dădea și ea să te tină in poală și tu te strâmbai că mirosea urat și fugeai de lângă ea. 
Da’ a murit până m-am facut eu mai mare… 
Da, prin ’75 sau ’76 a murit;  ce-am mai pătit atunci…  Costică, văru lui tata, se pregătea de nuntă cu Ionica. Taică-său, unchiu’ Nicu, era toată ziua pe tren de la Constanța la Făcăeni, pregătea nunta aici, dup-aia se ducea s-o ingrijească pe baba Alixandra, că trăgea sa moara. Stătea bunică-tău la ea la căpătâi, era și nea Oaie care avea grija de ea. Mai mergea pe la țară unchiu-tău Marian și ne mai zicea, am fost și eu cu tata și cu tine o dată. 

Așa.. și cum a fost?
Păi a venit ziua nuntii. Era duminică. Pe la 10 dimineață ne trezim cu unchiu’ Nicu la noi. 
Eram cu Marian, unchiu-tău, nevastă-sa , noi două făceam cozonaci, colaci, pregătiri de nuntă. 
Și se pune unchiu’ Nicu la masa și zice – a murit mama. Eu cu Doinița am rămas cu mâinile în cocă. Când? 
Iete azi-noapte, acu’ vin de la Făcăeni. 
Tocmai coborâse din tren. Dacă stăteam lânga gară, la noi trăgeau toti când veneau în Constanta. 
Și ce facem, l-am întrebat toți.
Păi ce să facem, zice Nicu, facem nunta azi și mâine mergem s-o-ngropăm pe mama. Da’ nu le spuneti nimic la rudele lu’ Ionica. La nimeni nu mai spuneti. Să vină oamenii, că dacă află cineva, nu mai vine nimeni la nuntă. 
Și ne-am imbrăcat toti de nunta; am mers la restaurant și-am dansat si-am chiuit. Să nu se prinda lumea. Nea Nicu stătea țeapan la hore cu nevastă-sa, tanti Marioara, da’ dansa si el, ce să facă? Și-am stat până dimineața, am dansat găina, am intrat la hore, ce-am mai chiuit si eu… 
Știam eu, taică-tău, Marian, Doinița si parcă surorile lu’ Nicu, tanti Neta și tanti Lenuța. Nici lui Costică nu i-au zis. 
Si după ce s-a strigat și s-a strâns darul, a numărat Nicu banii, i-a dat lui Costică și i-a zis – acu hai la Făcăeni, c-a murit mă-ta mare. 
Nevastă-sa, Ionica, să leșine, că de ce nu ne-ati zis?…  Plângea și ea si mă-sa, ziceai ca murise bunica lor… 
Si-am plecat toti la Făcăeni. Direct de la nunta, toți bărbatii beti – taică-tău, Marian, Ionel, Costică, Enache, toți. Unchiu’ tău Nicu era singurul treaz. 
Noi am trecut fuga pe-acasă să ne schimbăm și să te luăm de la vecini, unde te lăsasem, la tanti Lucica, o mai tii minte?…  da’ unchiu-tău a ajuns la priveghi în costum si cu floarea de socru mare în piept. 
Și-au luat-o de la capăt, ca la înmormântare, s-au așezat la masă, au mâncat, au băut, femeile mai boceau, bărbații mai dormeau. Două zile si două nopti. 
Și tin minte ca acuma, când s-a terminat parastasul și-au plecat toti, am rămas numai familia, s-a uitat taică-tău și cu văr’ su Ionel la Nicu si i-au zis – hai, bre, nea Nicule, scoate vinu’, să bem, că ești socru mare! 
Tăceam și mă uitam la ea fără să respir, doar clipeam des. 
N-am știut povestile astea, nu mi-ati zis niciodată. 
Da, zice mama, uitându-se în zare înspre trecutul pe care tocmai il reînviase. Și nebunu’ de taică-tău, cu Enache, cu Marian și cu Ionel au ciocnit paharele și-au început sa chiuie. Și chiuia și unchiu-tău Nicu, plângea și chiuia. 
I-au trezit si pe Costică și pe Ionica. Ăștia când i-au vazut, s-au închinat și s-au culcat la loc. Așa au ingropat-o pe baba Alixandra. Cu chiuituri. 
A povestit toate astea fără să șovăie – era ca și cum își reînnoda firul vieții, torcând la el ușor, cu vocea, într-un ritm egal, înnodat la răstimpuri de zâmbete melancolice. Râdea aproape tăcut la mirările mele – păi da, ce-am mai trăit și noi, erai mic, nu știai… 
Viețile ne sunt cele mai frumoase povești. E suficient să le evoci, să le reînvii în minte și-n inimă și se deapănă singure.

Categories
psiche scrieri

Despre covid si alti demoni

Mi-e greu să scriu, sunt un amestec complicat de intro/extrovert și mă tot gândesc de câteva zile dacă mă ajută – și nu doar la modul superficial, de attention seeker…  Am avut covid și ultimele trei săptămâni am trăit un soi de viață internalizată stranie. Nu sunt sigur c-am ieșit încă de tot; mi-e urât să ies din casă, mi-a plăcut mai degrabă să conduc prin București dar soarele și aerul m-au lăsat rece – pun intended.

Mă gândesc ca dacă mă duceam la vaccin la Suraia, de care făceam mișto acum doua luni, poate-aș fi făcut o formă mai ușoară. Contrafactualismul… dintotdeauna am făcut mișto de fanii lui „ce-ar fi fost dacă” și iată-mă acum. Nu generalizez și nu vreau să scot din experiența mea vreun principiu de viață; poate cel mult, aburii nesănătoși ai bolii. Am tot sperat că-i o viroză, a-nceput abrupt două zile cu stări subfebrile, 37-38 dar duminică aveam deja un test rapid pozitiv iar luni la pcR, la fel. Totuși, duminică scăzuse febra, mă gândeam că trece repede.

De marți însă am început să cobor niște trepte. Mă-ncurajau amici pe zoom, hai că ești bine dar următoarele cinci zile nu prea stiu pe ce calendar am fost. Mă durea tot corpul, mă mutam cu greu de pe o canapea pe alta, îmi pleznea capul, nu înțelegeam nimic de pe whatsapp. Era sindromul căștii (am citit după); e ca și cum ai una montată pe creier, nu foarte rigidă, zici că te miști dar îți zgârâie neuronii la cea mai mică mișcare. Ce gândire laterală de advertising, nu eram în stare nici de-o privire laterală…

Apoi durerile m-au mai lăsat dar am început să tușesc. Luni am sunat la 112, s-mi fac niște analize am așteptat două ore un tractor SMURD – să mai aud ode pentru Arafat…  Am ajuns la camera de gardă la Balș; aveam în rucsac un Kadare, patru bluze și două hanorace, să fie.

Am făcut CT și analize în jumătate de oră – mă și miram ce repede merge. Dar până să vorbesc cu un medic au mai trecut trei ore. Două rezidente și o specialistă roboteau de nu-și vedeau capul; zece zombie fugiți de-acasă le așteptam diagnosticele. În cele din urmă, una din fete mi-a spus – domnu’ Panghe, sunteți așa și-asa. Aveți pneumonie pe 15 % din plămâni, infecție medie covid, sunteți deocamdată norocos, vă trimitem acasă, cu tratament. Continuați să monitorizați saturația, că nu se știe. E mai bine să nu vă-ntoarceți aici. Mi-a plăcut amestecul de onestitate, delicatețe și lipsă de menajamente, ce să zic.

Asta cu saturația mi-a rămas traumă; tot puneam degetul în găurica aia de la pulsoximetru și dădeam raportul pe tel la oameni: ai grijă, sub 93, suni la 112; 95, 94, iar 95; ieri 96; am avut și 93; azi n-a scăzut sub 95; acum cât e?… Două zile după Balș mi-a mai fost rău, nu așa tare. Acum sunt ok, de cel puțin șase zile nu mai am febră, nu mă mai doare, mai tușesc asa, rar.

Nu-mi dau seama dacă a fost o idee bună să scriu, simt că mă descarc-încarc cu gândurile astea. Mi-e greu să și răspund; cum era bancul ăla, nu insistați, ies eu din când în când. Aveți grijă de voi și vaccinați-vă, care n-ați făcut-o încă; abia aștept să treacă o lună și să o fac și eu, finally.

Categories
planetarium psiche

Românii, acesti du-te-vino ai relatiilor interpersonale – extrem de apropiati intre ei, foarte distanti cu strainii

Practicam una din mai mici distanta interpersonale cu cei apropiati, dintre toti subiectii provenind din 42 de tari ale lumii, asa suna una din concluziile unei ample cercetari antropologice si cultural- psihologice. Studiul publicat de Journal of Cross-Cultural Psychology, din care citeaza washington post, mai spune, printre altele, ca, fata de straini, romanii sunt mult mai reticenti, pastrand o distanta interpersonala de trei ori si ceva mai mare. (Mai multe studii “la liber” foarte faine, nu si cel despre care vorbim aici, gasiti pe site-ul JCCP )

Si totusi, nu avem cifre inspaimantatoare la statistica morbida COVID-19, prima corelatie la care ne-ar duce gandul, nu? O dovada in plus ca virusul nu exista, ca totul e o conspiratie. Nu, nu mergem intr-acolo, conspirationistii sa iasa repede ca nu e de ei.

Probabil ca explicatiile culturale sunt mai complexe. Poate ca adaptabilitatea la conditii sociale si politice grele, inca din primii ani ai comunismului dejist-stalinist si pana la ultimii ani descreierati ai lui Ceausescu, trecand si prin seninii ani’ 68-78. Poate ca, in general, conformismul dobandit si inoculat dupa anii ’50 a facut ca aceste predispozitii culturale de apropiere sociala si fizica sa nu se manifeste atat de pregant in carantina de acum. Poate ca acest conformism era prezent inca si mai demult in ADN-ul social al proto-cetatenilor romani, cine stie. Lipsa noastra de apetenta pentru implicare sociala, civica, nationala.

Studiul din Journal of Cross-Cultural Psychology a fost realizat pe 9.000 de subiecti din 42 de tari, cum spuneam mai sus; relevanta si acuratetea datelor fiind asadar de mare granularitate. Si cum citeam eu din Washington Post, mi-am amintit de cursul uluitorului profesor Mihai Dinu de pe vremea studentiei mele la Jurnalism la Universitate si am deschis cartea care rezuma cursul extraordinar de Introducere in Teoriile Comunicarii, asa cum il aveam noi in orarul anului I. Cand am aflat prima oara despre proxemica, am cascat gura la propriu pe parcursul intregului curs in care profesorul Dinu ne vorbea despre Edward Hall, despre instinctul teritorial – tribal, familial si individual, mai apoi, distinctiile intre teritoriul intim, personal si social si mai departe, despre spatiile cu organizare semifixa, caracteristice in special institutiilor si spatiilor publice.

Salile de asteptare din institutii publice, policlinici, spitale , sunt concepute pentru o prezenta umana cat mai scurta, au o anume inertie, scaunele sunt dispuse lateral si nu incurajeaza nici un tip de interactiune. Spatii sociofuge, cum le denumea Hall. Spre deosebire de acestea, spatiile sociopete * (nu, nu sociopate, cum ar fi o gluma la prima mana, e similar cu centripete/centrifuge) sunt cele ale teraselor, restaurantelor, cu mese, cu scaune fata in fata, cu mobiler de dimensiuni si pozitii variabile, mai adu o masa sa o punem aici, ia un scaun de acolo samd

Ironic si simpatic de fapt e ca se intampla un reviriment al acestor studii antropologice in momente ca astea, cand redevin importante nu doar pentru lumea universitara ci pentru noi toti. Cum vor fi regandite spatiile publice cu organizare semifixa? Va fi incurajata interactiunea in spatiile sociopete, terase, gradini de vara, masute din parcuri, restaurante, cafenele? Sau vor avea austeritatea si raceala unei sali de spital?

Sa speram ca noul The Third Place despre care vorbeam aici va incuraja interactiunea sociala si nu va deveni un spatiu intepenit, o imensa sala de asteptare a nimic bun. In definitiv, proxemica vine din latinescul proximus, care inseamna cel mai apropiat. Ar fi culmea ca distantarea sa schimbe si numele unor discipline.

Photo – copyright Traian Panghe, Londra, 2018

*Mihai Dinu, Comunicarea, repere fundamentale – pag 263-273, Editura Orizonturi, 2007

Categories
psiche scrieri

Prosopul din mapa

Ma intalnesc mereu cu povesti ale prietenilor mai vechi sau mai noi despre mare, oameni indragostiti de amintirile lor care incep, de regula, in sud, in 2 mai sau in Vama. Le ascult tot timpul cu un soi de curiozitate nu pe deplin lamurita – oare ce amintiri au? Ca si cum as cauta si in altii amintirile mele despre mare.

Si imi dau seama ca marea a fost pentru mine acel ceva din raftul de sus, cand intinzi mana si e un pic prea departe dar daca te fortezi si te fortezi, pui mana si plonjezi in apa. E un pic rece, ca e abia sfarsit de mai.

Toropeala de pranz devine insuportabila, chiar nu mai poti sa stai in clasa. Mai sunt doua ore, geografie si… nu conteaza, da-le dracu’, hai sa mergem. Pentru ca e 11 si douazeci, avem jumatate de ora sa ajungem la Mircea, cand aia termina ora. Faptul ca incepeam la 7.30, jumatate de ora mai devreme decat orice liceu din oras, a fost unul din motivele strategice pentru care am dat la Informatica de la Industrial 10; MF1 se chema pe vremuri da’ l-au facut industrial, avea Ceausescu in cap sa ne faca pe toti muncitori.

Mergem cu pasi largi, pe strazile paralele cu Stefan cel Mare, ca sa ne-ascundem de militieni. Sandu are o freza data peste ochi, ca Simon LeBon din Duran Duran. Eu am doar parul mare, prosopul in mapa, slipul l-am pus de dimineata; soarele ne arde deja cefele si ne-am scoate sacourile daca nu ne-am feri de patrulele alora de la UTC, care ne controleaza prin oras de matricole. Ne-am rugat de mame sa ni le prinda cu capse, ca “asa ne-au spus” dar stiau si ele motivul – o smulgi repede cand ii vezi. Nu-i de gluma, unii au fost prinsi prin oras sau prin carciumi si exmatriculati.

Ajungem la bancile de langa teatru, ceilalti ne asteapta deja. Fumam toti nervosi, ca si cand ar urma ceva important. Bai, da’ nu mergem la Mamaia? Parca asteptam sa dea cineva un semnal; plecam toti spre statia de troleibuz. Planul de plaja era sa coboram la Zorile dar ne suim in 41 si ne lipim de barele din spate.
Mergem la Inter, the place to be; toata lumea se strange acolo. In timpul saptamanii e cam pustiu, doar chiulangiii si cei care nu au intrat inca la facultate; dar si ei cu fereala, ca vine si pe-aici militia si nu stii ce patesti daca te prind ca “nu ai loc de munca”.

Nici nu atingem scarile cand sarim din troleibuz. Scoatem prosoapele din mape, aruncam sacourile, camasile, cravatele, caietele studentesti si manualele de-a valma pe nisip. Urletele acopera valurile; sau invers? E putin trecut de 12, apa e inca rece si ne cam ingheata coaiele dar ne obisnuim, inotam ca disperatii pana in larg. Fetele nu sunt cu noi, le-a fost frica sa chiuleasca. Ne vedem cu ele sambata si duminica. Nici nu stim cand se face ora trei, doar foamea ne mai aduna de pe plaja spre case.

Ce-ai facut azi la scoala, cum a fost? Mhm, bine, mai nimic…
In timp ce tata isi incalzeste mancarea, ii iau Sportul din buzunar si ma pun pe citit cat timp mananca si imi povesteste de-ale lui din port. Ma uit pe furis la ceas; pe la sase ies cu baietii, la o tigara si o bere. Slipul e deja spalat, pe sarma, prosopul la fel. Maine avem mate pana la 12 jumate, facem cu directorul si tre’ sa stam. O sa mergem la plaja la Zorile, nu mai avem timp de Mamaia.

Photo – copyright Traian Panghe, Constanta, 2019

Categories
history psiche

Generatiile Romaniei si IQ-urile lor

Foarte interesante comentariile psihologului Dragos Iliescu la studiul realizat de el si un grup de psihologi despre Efectul Flynn in Romania. Studiul se cheama Schimbările generaționale și în timp ale performanței cognitive în România si îi are ca autori pe Dragoș Iliescu, profesor în Departamentul de Psihologie al Universității din București, și pe George Gunnesch-Luca – School of Business, Economics and Society, Friedrich-Alexander University Erlangen-Nürnberg, Germania.

Efectul Flynn (EF) este un indicator al evoluției scorului de inteligență, denumit dupa inventatorul acestuia, sa spunem, cercetătorul neozeelandez James Flynn, care a documentat in anii ’70 si mai apoi modul cum evolueaza performanța cognitiva în mai multe tari ale lumii, potrivit rezultatelor la testele de inteligenţă (IQ).

Pe scurt, cercetarea din Romania e facuta pe teste de IQ din ultimii 16 ani, pe un esantion de 12.000 de subiecti si concluzia, surprinzatoare si optimista, e ca “suntem una dintre ultimele țări europene care continuă să arate Efect Flynn pozitiv” – Dragos Iliescu.

Cei doi psihologi au impartit cei 80 de ani de-a lungul cărora se desfasoara cercetarea lor în 7 generații. Foarte interesanta segmentarea:

  • 1. Prima generație, cea de dupa Primul Razboi Mondial – intre anii 1928 – 1945
  • II si III. Generațiile Boomer-ilor, impartite în doua sub-grupuri: ‘early boomers’, românii născuți între 1946 și 1954 si ‘late boomers’, între ’55-’67
  • IV. ”Decrețeii”, între ’67-’77
  • V. Perioada târziu comunistă, ’78-’89
  • VI. Generația Revoluției – 1990-1995
  • VII. Generația Democrată: 1995 – contemporaneitate

Dupa cum explica Iliescu, o generație are o durata de varsta de aproximativ 10 ani, mai mult sau mai putin, iar membrii acesteia sunt confruntați cu diverse presiuni de mediu, din societate și au răspunsuri similare la acesti stimuli societali.
Cea mai mare creștere s-a inregistrat din 1967 până în 1977, una imensă si da, ce sa spun, ma bucur sa fiu parte din acea generatie.

Studiul asta imi raspunde cumva la multe intrebari pe care mi le-am pus de cativa ani incoace, de cand observ cu mai multa acuitate o anume degradare a inteligentei sociale, a capacitatii oamenilor de a intelege, de a dialoga, de a extrage un cat de mic sens din tot ce li se intampla. Si ma tot intrebam, oare educatia primita de noi in anii socialismului nu cumva era de o calitate nemaiintalnit in zilele noastre. Sigur ca unii ne consideram mai degraba niste varfuri in educatie, altii nu constientizam prea mult – si poate ca asa e mai bine – dar decalajul asta il resimti si cand observi si ca esti mai degraba omis din anumite tipuri de decizii si locuri in care poti face mult mai mult decat altii, iti pui intrebari. Fara frustrari exagerate, fara excese psihopupu dar ti le pui.

Iata ca studiul asta raspunde la o buna parte din ele – da, generatiile nascute pana prin ’77 care s-au tinu de scoala sunt mai mobilate intelectual. Cat le foloseste si cum, e un pic alta discutie. Cititi intreg interviul realizat cu acesta pe edupedu – e un material remarcabil despre un studiu extraordinar. Fotografia de mai sus e tot de acolo.