Categories
sports

Rogeriști, nadalezi și djokoviți din toate țările, certați-vă!

Am scris textul ăsta acum 3 ani, după cea mai lungă finală masculină de la Wimbledon Federer-Djokovic, cinci ore fără două minute. L-am regăsit acum, în niște mailuri vechi, și îl public, măcar pentru că m-am distrat recitindu-l,

Adevărata schismă a lumii post-modernisto-digitala nu e cea dintre progresisti și conservatori. Aparenta lor ireductibilitate e mai mult un moft pseudo-cultural, care se va prăbuși curând în noua era post-tehnologiăa sau cum s-o chema ce ne-așteaptă în câțiva ani.

Nu, adevărata falie care dislocă ideologic și antropologic umanitatea e cea dintre rogeristi si resturieni. Aceste antagonisme ne sfâsșie și ne clatină societatea. Întâi pentru că resturienii înțeleg tenisul ca pe o suma rațională și simplistă de calități pe care le etalează câte-un mini-zeu local de-ai lor. Resturienii se împart, la rându-le, între nadalezi, o populație eterogenă care se închină la zeul anti-talent Rafa, si djokoviții, cu idolul lor Nole.

Nu insist prea mult azi pe nadalezi. Pe scurt, Rafa e un personaj mitologic fascinant. Anti-talentul lui originar, păstrat ca o relicvă vie în stilul lui de serviciu, unul extrem de rudimentar, predat cel mai probabil la școlile profesionale de meserii în tenis (copii de mingi, trasatori de linii, montatori de prelate)  – s-a transformat, cu muncă multă, cinstită pana la proba anti-doping contrarie, într-un model de atlet extraordinar, cu lovituri ultraperfecționate.

Mai numeroîi si mai vocali sunt djokoviții, un fel de bolsevici ai tenisului, pe stil capitalist. Marele lor idol, cum ziceam, e Nole, un soldat sârb care a învățat tenisul la o școală militară si a devenit repede cel mai titrat sportiv sârb la Jocurile pan-iugoslave. Antrenându-se după modele stahanoviste, a ajuns la performanțe cu adevarat remarcabile. Lovește perfect și backhand cu doua mâini și forehand, pune scurte, servește bine, aluneca, pune frâne. Un saltimbanc pefect.

Rogeristii sunt păstrătorii tenisului; un fel de conservatori, în paradigma simplistă din ipotezp. De fapt, sunt cei care l-au aplaudat pe Agassi, pe Kuerten și pe Sampras, au auzit de McEnroe, de Villas, de Năstase.

Deosebirea fundamentală, ideologic vorbind, e la backhand. Crezi în backhandul cu două mâini? Atunci tre’ sa fii resturian. Orice rogerist de buna credință îți spune că Sfântul Rever se execută cu o singură mână. De-aia și alți câțiva care se revendica din rogeristi, Wawrinka, de exemplu, sunt apreciați.

Acuma, în teorie, lucrurile arată simplu. Se întamplă însă în viata reală îi blasfemii acceptate – Goffin sau Schwartzman, de exemplu, care dau reverul cu doua mâini, sunt mai degrabă plăcuți de tagma rogeristică.

Să rămânem însă pe baricade. Rogeriîtii sunt acum în restriste. Nole a câștigat cu 13-12 in decisiv la Sinodul de la Wimbledon de anul asta contra lui Roger. Se anunță vremuri complicate. Până la consfătuirea de la US Open, va fi probabil un armistițiu. Să ne bucuram. Și să-i privim cu ingăduință pe resturieni. În fond, fiecare dă și ia cu câte mâini poate.

Fragment din Istoria rogeristică a tenisului, în curs de apariție la Editura scolastică Sfântul Fileu.

Categories
business marketing sports

pariuri pe genunchiul broaștei

Nu mi-e ușor să scriu despre subiect. E despre o industrie legală, ca om de advertising și marketing ar trebui să nu am prejudecăți; un fost coleg de facultate, fost publicitar, avea o vorbă, spusă cu un soi de emfază, dar corectă în fond – promovezi un săpun sau un președinte, e totuna.

La nuanțe însă, nu prea e. Pariurile, că despre ele e vorba, sunt o plagă socială teribilă în România. Explozia lor e un semn teribil pentru societate și vorbește loud and clear despre lipsa de speranțe și de opțiuni a sute de mii de români care își pun banii pe o variantă sau alta, pe o variabilă oarecare. Bugete de familie tăiate drastic, lipsuri, adicții oribile, oameni înnebuniți de perspectivele iluzorii ale unor câștiguri.

Mai mult, break-urile publicitare sunt pline de ad-uri la case de pariuri. Zeci de campanii, multe din ele penibile, simpliste, cu foști fotbaliști ajunși endorseri, din lipsă de perspective, din comoditate și tentația câștigului ușor. Mai nou, apar pe sticlă și jurnaliști, mai mult sau mai puțin respectabili; toată lumea mănâncă o pâine-două-nouă din pariuri.

În timpul ăsta, cum ziceam, milioane de români cotizează zilnic, unii de-o bere, alții de-un sfert de salariu sau “banii de ghiozdane la copii” pentru niște iluzii. Sigur, industria hazardului e parte din economia mondială – asigurări, cotații bursiere, cripto – dar mizeria asta de industrie de pariuri mănâncă sufletele multor oameni sărmani. Și s-a instalat ca o pelagră pe media de sport si pe toate calupurile publicitare. Urât.

Și mai e ceva. Conținutul de sport e distorsionat deja la maximum. Statistici și hard data sunt aruncate în eter haotic și aberant – e un băiat la Digi SPort, George Dobre, vorbește cu o sută la oră și de cele mai multe ori umple timpul și spațiul cu cifre absolut inutile. Nu mai e loc de analize, de comentarii, de povești despre fotbal, totul e o statistică aberantă, pe care nimeni nu o ascultă, pentru că e prea mult, mult prea mult. O harababură tristă a ajuns presa sportivă, o breaslă transformată în pariori. E și o dezamăgire personală la mijloc, recunosc; acum 25 de ani, în prima, dar și în a doua studenție am fost editor și apoi reporter de sport, vreo doi ani. Fără să o dau în patetisme și memorialistică ieftină, dar presa sportivă a ajuns pur și simplu, cu câteva excepții, un apendice al pariurilor.

Poate că ar fi timpul și de fapte bune. Industria de pariuri ar trebui să finanțeze campanii pentru oamenii cu adicții, să le spună tuturor să parieze cât mai puțin. Să plătească psihologii specializați în adicții care să-i vindece pe oamenii care vor să scape de nebunia asta, că e o nebunie să pariezi zilnic sau săptămânal zeci, sute și mii de lei. Sigur, toți au mini-CSR-urile lor invizibile de care nimeni nu aude. Nu de gesturi de fațadă e nevoie, ci de implicare consistentă. Să-i școlească un pic pe toți șomerii fără perspective, să le dea un sens oarecare vieții lor dezastruoase. O bursă de locuri de muncă, niște școli profesionale de meserii, o grămadă de lucruri s-ar putea face; astfel, oamenii ar avea venituri sigure iar industria ar avea apoi încasări predictibile. Dar cine vede mai departe de genunchiul broaștei?

Photo – @copyright Traian Panghe, 2018, Tinos, Grecia

Categories
business marketing planetarium sports

David de neam prost vs Goliath mafiot – luptele de azi ale starurilor cu sistemul

Pare că în haosul pandemic și post-pandemic e loc de orice. Ca și cum ne-am fi plictisit în ultimul an, vedem acum mari vedete din câte un domeniu – fotbal, de exemplu – care declanșează crize și furtuni mediatice din câteva gesturi. În sine, gestul lui Cristiano de a da deoparte sticlele de Coca-Cola, sponsor oficial UEFA EURO 2020, este o simplă neam-prostie, dar valurile pe care le-a creat le dau amploare și fast. Mai degrabă mediatice și nu financiare, pentru că fluctuațiile la bursă pentru Coca-Cola au fost practic insignifiante.

Și pentru că m-am pronunțat, o să și explic – e remarcabil și de aplaudat că omul Cristiano duce o viață sănătoasă și ne-ndeamnă și pe noi la asta. În același timp, e de prost gust ca jucătorul Cristiano, de aproape 20 de ani în circuitul profesionist, să arunce la gunoi un întreg sistem de relaționare, contractuală, financiară, administrativă etc care face ca lucrurile să funcționeze și de care a profitat și el, ca toți cei implicati. Showbizul sportiv n-ar avea azi atâta forță și strălucire fără parteneri precum Coca-Cola. Marii sportivi ai lumii, precum Ronaldo, au un merit enorm, de asemenea. O relație win-win pe care omul Cristiano a nesocotit-o și a disprețuit-o, deși se bucură și el de mulți ani de acest win-win.

Nu spune nimeni să propovăduiești ce nu-ți place și e foarte adevărat că nu toate produsele din lume le priesc tuturor, dar, într-un mod rezonabil, nimeni din comerțul mondial legal nu vinde otravă. Fiecare cu gusturile și nevoile lui.
Acest tip de intoleranță absolută și absurdă – nu-mi place mie, nu e bună, să nu mai bea nimeni – pe care o trădează de fapt gestul lui Ronaldo e cu atât mai străvezie în manifestarea altui răzvrătit al soartei, Pogba. De la înălțimea convingerilor religioase de data asta, omul dă deoparte o sticlă de Heineken fără alcool, mânat de aceeași credință absurdă în exclusivitatea deținerii adevărului.

Piesele aflate în anumite poziții în puzzle-ul societății de azi par să poată zgâlțâi sistemul, prin manifestări de voință aproape instinctuale, Cristiano pare un David post-modern, cum ar spune cei care cad des în gropile marilor comparații, ridicole de fapt. Poate că societate nu mai e suficient de bine structurată,, nimic nu e imuabil și definitiv, în fond. Manifestările astea de anarhie ale unor staruri poate că trădează ceva, nu știm ce; poate că noi comentăm acum semne încă nedescifrabile ale evoluției societății.

O primă coliziune a unui star-system cu sistemul a fost acum câteva săptămâni, deși datele bătăliei au fost altele – Naomi Osaka vs Roland Garros&WTA. Să zicem că WTA nu e chiar un brand, e o organizație, dar în alianță cu Roland Garros devine un colos comercial și de marketing. Puține păreri din media locală am văzut atunci. Lorand Balint, un profesionist remarcabil în marketing sportiv, a scris despre pilda unui boss de la Leo Burnett – să-i ascultăm pe colegi și dacă spun prostii, îi dăm afară, dacă nu, nu. N-am prins legătura cu Osaka, dar să nu-l dăm afară pe Botzi doar pentru asta; măcar a încercat să înțeleagă niște resorturi. Alții, ca Geambașu, nici atât, au făcut pe moraliștii indiferenți – întorci banii cu lopata, ce-i cu figurile astea?

Ca și cum dacă ai bani, n-ai dreptul la depresie și banii ar ține loc de orice. Se vede că Briciul lui Occam nu mai taie pe nimeni la degete, foarte puțini se mai gândesc la varianta cea mai apropiată – Naomi are probleme psihologice care au răbufnit, ce o fi atât de complicat? De ce, de când, cum, astea-s întrebări pentru ea și terapeutul ei. Foarte urâte au fost amenințările în stil mafiot ale marelui Goliath Roland Garros-WTA – n-ai voie să nu vii la conferințe, dacă nu respecți asta, te dăm afară din circuit. Și încă ceva: m-aș feri și să cânt la mandolină cum că viața sportivului de azi e așa și pe dincolo și ce soartă crudă au toți – cum deja fac unii, punându-l la grămadă și pe săracul Christian Eriksen; ar fi simplist și reducționist. Da, e multă nepăsare și superficialitate și lăcomie în circuitul profesionist de tenis/fotbal/you name it – și da, unii, mai sensibili, cu probleme încă nelămurite, pot claca.

Un pic de luciditate și empatie ar rezolva lucrurile. Și pentru multinaționalele din UEFA, WTA si toate prescurtările lumii, dar și pentru haitiano-japoneza Osaka, pentru catolicul Cristiano sau musulmanul Pogba. Rabinic și ecumenist, nu?

Creator: Octavio Aburto Copyright: All Right Reserved -https://cmbc.ucsd.edu/research/sustainable-ecosystems/

Categories
planetarium politics sports

pro tv, această televiziune De Jos

Pro tv devine un post din ce în ce mai dubios; după ce că promovează un stil de comentariu sportiv în care preamăresc până la ridicol orice gest tehnic, acum ne anunță că n-or să spună Țările de Jos ci Olanda. OK, înțelegem ca e o problemă pentru audiență – o țară își schimbă numele, de fapt impun un nume deja folosit de unele țări (pentru cei care încearcă sā țină pasul cu realitățile, francezii spun Pays Bas de zeci de ani, deci nu e o noutate absolută). Dar, în loc să spunā, din când în când, “Țările de Jos, adică Olanda”, “Țările de Jos, noul nume al Olandei” sau orice text informativ de genul ăsta, pro tv, această televiziune de jos, își bagă toate membrele de jos în orice demers civilizat îi profesionist de informare.

Photo – copyright holland.com – https://www.holland.com/global/tourism/information/general/netherlands-vs-holland.htm

Categories
planetarium politics sports

Kasparov și Coposu. Șah la Politică.

Voiam să scriu despre Kasparov, că mi-a plăcut interviul din Libertatea și mă gândeam că tocmai se întâmplă un super-eveniment în țara asta, ignorat aproape total – Superbet Chess Clasic. Noroc cu publicitatea pe care i-o face fostul mare campion cel mai longeviv numărul unu în șahul mondial – a rezistat 255 de săptămâni, cam 5 ani per total. Nu-s chiar un mare pasionat de șah deși mi-ar fi plăcut să învăț și să joc mai mult, dar citeam în adolescență despre marile meciuri ale anilor ’80, când ziarul Sportul era chiar generos cu știri despre Karpov vs Kasparov, Judith Polgar și clasamentul coeficienților ELO.

Răscolind în sertarele memoriei după cuvântul-cheie șah, dau și peste Elisabeta Polihroniade și rubrica ei săptămânală, “Șah și mat” cred că se chema; în acel sfert de oră intrai parcă într-o altă lume, departe de toată propaganda homerică, absurdă și ireală a acelor vremuri. Și tot hățișurile unor arhive – ale Youtube – mă aduc, în premieră, la acest interviu, luat lui Corneliu Coposu, care, acum aflu, fusese un bun șahist și jucase în închisoare zeci și sute de partide a l’aveugle, în orb, cu colegi din alte celule, “spre disperarea gardienilor, care nu știau ce e nebunul la F4…” (de la min 03:04).

Și uite că fluxul memoriei te aduce fix unde voiai să ajungi – oamenii cu adevărat verticali, întâmplător sau nu mari jucători sau mari pasionați de șah, fac un anume tip de politică. Coposu și Kasparov. Ce meciuri politice ar fi putut juca cei doi, dacă ar fi ajuns prim-miniștri; în ce variantă de univers alternativ de pe tabla de șah a istoriei s-ar fi întâmplat asta?

Kasparov are o luciditate și o sclipire în gândire pe care rar o vezi; pare evident că șahul l-a modelat și asta validează și observația lui Coposu din interviul de mai sus – “jucătorii de șah sunt în același timp oameni foarte onești și de caracter; cred că șahul contribuie la formarea caracterului” (min 05:40). Între alte teme interesante pe care le discută, Kasparov pledează în interviul din Libertatea pentru schimbarea paradigmelor în educație.

“Cum schimbăm educația ca să ne asigurăm că copiii vor beneficia de experiențele noastre? Predându-le conceptul „ce?”, oferindu-le cunoaștere, nu mai are sens. Ei pot să facă „swipe” cu degetul pe un ecran și găsesc informația pe care profesorul i-ar fi putut-o preda într-un an. Cum facem trecerea de la a-i învăța „ce?” la a-i învăța „cum?” Aceasta este tranziția cu adevărat importantă.”

Și asta e doar una din multele lui fațete. Cea mai puternică și impresionantă e cea de opozant major al lui Putin. A fost încarcerat în 2007, i-au dat drumul după cinci zile; bătut apoi de poliție, cinci ani mai târziu, a decis să plece din țară. Întrebat dacă s-ar întoarce vreodată în Rusia, răspunde cu o mutare blitz, punând reflectoarele peste altă chestiune care arde:

“Alexei Navalny came back. What’s the point of becoming a martyr?”

Viitorul, raportat la trecut, i se pare mult mai sumbru dar și mai optimist, în același timp, ca o pisică a lui Schrodinger sovietică și nu prea.

“… the regime is more aggressive and more dangerous than the Soviet politburo. Yet at the same time there’s also a chance, because young people know how different life is outside of Russia.”

Citiți tot interviul din The Guardian despre Rusia, Putin și viitorul lor și al nostru; descoperiți acolo dimensiuni grozave ale personalității și minții lui sclipitoare. Și apoi uitați-vă la The Queen’s Gambit, dacă nu l-ați văzut deja. Kasparov a fost consultantul special al seriei și are și de-acolo alte super-povești, despre cinema, URSS și șah, evident.

Photo – copyright Traian Panghe, Versoix, Elveția

Categories
marketing planetarium sports

European Super League, acest joc inventat de Cersei și Jamie Lannister

Unul din primele impulsuri de a relua scrisul aici a fost inițiativa European Super League, anunțată și susținută până în pânzele albe de una din marile hahalere ale fotbalului, Florentino Perez. Un debut triumfalist și o cădere în nas în mai puțin de 48 de ore, demnă de marile gaguri ale cinematografiei; rar vezi atâta orbire, prostie cinică, expuse în lumina atâtor reflectoare.

Media de sport din ro a fost anesteziată pe subiect și, ca atare, tăcută. Titluri bombă, clickbait-uri, traduceri aproximative după marile headline-uri europene și cam atât. Unul din puținii ziariști care știu fotbal european, documentat și pasionat de ceea ce face de mai mult de 20 de ani, a încercat o analiză. I-a ieșit o compunere de clasa a treia, cu un consistent umor involuntar.

E de scris o mini-analiză-la-analiză, vă zic că merită. Și mai e ceva – omul e complet lipsit de talent în a comenta la TV: se oprește des în mijlocul frazei, pare că rumegă la propriu ăăăăă -uri și mnmnnn-uri; să vă uitați, e la Digi la meciuri din Italia, Spania; poate un alt semn că ar trebui să facă fix ce se pricepe și nimic mai mult, cine știe.

Ok, click pe articol: întâi ne spune că a așteptat o zi, nu s-a repezit, ca altii, la cald, a stat un pic să reflecteze. Apoi începe vijelios cu o paranteză; zici că e o problemă de algebră. Nu zice rău despre fotbalul românesc care s-a exclus singur din cel european etc dar legătura cu superliga ăstora nu e nici măcar la Ploiești. Un pic ostenit, ne anunță: “Am închis paranteza, revin la fondul problemei”, după care sinapsele capotează cu totul, se predau, ca francezii * – “Sincer, nu știu exact care să fie acest fond”.

Practic, omul admite că nu pricepe mai nimic. Sigur, aici nu e doar fotbal, e și înțelegerea societății în care trăim, a exceselor și derapajelor globalismului. E ceva mai mult decât să știi să scrii o echipă în 4-4-2 sau cine a câștigat La Liga în ultimii 30 de ani. Și ca să vedeți că nu-s rătăcios și nu fac ironii gratuite, să vedeți cum continuă:

” Ce ne supără pe noi acum? Faptul că unii bogați s-au aliat și au creat o societate a lor, dându-i la o parte pe cei de lângă care au plecat, dar care n-au putut ține pasul? Îmi pare rău să vă spun, dar e un lucru care se întâmplă și-n viețile noastre. Poate că mulți dintre noi (eu sigur da) au avut în viață prieteni care, în timp, s-au descurcat mai bine, au progresat ceva mai mult, au urcat ierarhii sau pur și simplu sunt acum mai înstăriți decât erau acum ceva vreme. Pentru că i-a dus capul, pentru că au avut curaj, pentru că au profitat de oportunități, pentru că au avut noroc, nu contează. Ei ne rămân prieteni, căci îi știm de-o viață, dar ne-am îndepărtat ușor de ei, nu neapărat pentru că ne-ar fi respins, ci pentru că noi nu puteam ține pasul cu ei, cu mașinile lor, cu hainele lor, cu vacanțele lor, cu restaurantele lor, cu grădinițele și școlile copiilor lor, cu cheltuielile lor. I-am evitat o dată, de două ori, de trei ori, apoi ei au început să-și găsească alt anturaj, la dimensiunile și percepțiile lor. Între timp, noi ne-am făcut alți prieteni, cam ca noi, cu care să mergem în vacanțe și la restaurante și să ne ducem viața mai departe. Pentru că, ce să vezi, așa e viața!”

Recunosc că am citit de două ori, tot căutam o întorsătură, o idee, ceva. Nu, primul instinct era corect – un hohot de râs și concluzia clară: ce prostie, să compari situația fotbalului european cu o filosofeală ieftină de cafenea.

Distracția nu se termină însă aici. Omul ridică un pic mâinile de pe taste și aude un mic Giminy – Andrei, n-ai luat-o bine… Apoi stă un pic și încearcă să dea înapoi dar se împotmolește de tot în marșarier: “Nu știu exact dacă fotbalul trebuie privit în acest fel. E totuși un sport, dar a devenit și-un fenomen social. Înclin să cred însă că da, e însă și foarte posibil să mă înșel.” Practic, în două paragrafe consecutive, omul reușește performanța de a spune că nu știe dacă are dreptate și că nu știe care e fondul problemei. Nu știe, dar scrie. Cam ăsta e nivelul presei de sport. Singurul care pune mai clar punctul pe i este Georgescu. M-așteptam la mai multe șarje, așa cum deseori scrie Adrian, dar le spune foarte succint, inginerește, concis.

Și tu ce crezi? Sau doar îi comentezi pe alții?

Păi am tot luat-o pe departe, că de-aia m-am și turat, citind păreri lipsite de noimă. Fotbalul nu e și nu va fi niciodată un calcul financiar de vânzări și încasări. E de bun simț, it’s not rocket science. Oamenii din fruntea acestor mari cluburi nu mai înțeleg de unde a plecat totul, dacă or fi știut vreodată.

Fotbalul este în primul rând libertate. Libertatea de a bate mingea oriunde, ore în șir și de a visa că poți ajunge sus, de oriunde ai pleca. Una din cele mai mari campanii Adidas, Impossible is nothing, are un spot super fain. Cum ar mai putea visa un puști din Valencia sau din Porto că echipa lui, cu el în pe teren – sau în tribună, nici nu mai contează – ar mai ajunge vreodată în finala UCL?

Tot aud oameni spunând că fotbalul a ajuns să fie doar marketing, cu aerul acela.. știu ei cum stă treaba. Nu, nu e adevărat. Marketingul a intuit că fotbalul are succes. Pentru că fotbalul produce mereu povești uimitoare despre succese, despre înfrângeri și iar victorii, despre pasiune, despre muncă, talent, seriozitate. Da, toate aceste mari cluburi au în spate astfel de mari povești dar e o iluzie stupidă să creadă că ei dețin monopolul marilor mituri și legende ale fotbalului.

Viața e mereu plină de surprize, chiar și în formatul marketizat al marelui fotbal european încă mai apar povești:
Atalanta supraviețuiește din greu, decenii la rând, în mlaștinile promovărilor/retrogradărilor dar se califică de trei ori la rând în grupele UCL și marchează 255 de goluri în 3 campionate consecutive – 98 în campionatul trecut!
Leipzig face semifinală în Champions League, la patru ani după ce a promovat în Bundesliga. Sigur, sunt bani mulți acolo dar sunt bani și în alte echipe care n-au avut succes sportiv.
Ajax, o fostă mare echipă, e la câteva minute de o nouă finală Champions, după 15 ani și pierde în ultimele secunde la Tottenham, o echipă care juca în cupele europene din douăzeci în douăzeci de ani.
Cum să progreseze fotbalul, cum să apară povești noi, câtă vreme cele 12 vor să aibă monopol? Mereu aceiași, mereu fiecare cu fiecare, European Super League pare a fi fost inventată de Cersei și Jamie Lannister, plictisiți de turnirurile proprii.

*nu știti bancul? e foarte tare și sec, mai ales în engleză: some people in a conference; the speaker (maybe German, maybe English) says to the audience: let’s have a little exercise, please: raise one hand if you like French and raise them both if you are French.

Photo – copyright Traian Panghe, Lisabona, 2017

Categories
planetarium sports

Jucatorii de ieri, antrenorii de azi. Cine-ar fi crezut in Zicu, Sumi sau Radoi?

De ani de zile ma intreb, cand descopar o echipa misto si un antrenor capabil, fost bun fotbalist – oare cine ar fi pariat ca ar fi ajuns un antrenor bun, vazandu-l doar pe teren? Si mi-am reamintit de provocarea asta, observand cum Radoi incepe cu rezultate bune si la nationala mare, dupa semifinala de la Campionatul European U21 si jocul pe alocuri entuziasmant de la turneul final din Italia 2019.

Oare cine ar fi crezut ca Radoi ar ajunge antrenor? Recunosc ca nu i-as fi dat prea multe sanse. Era bataios, agil, implicat dar cu izbucniri nervoase, cu orgolii des scapate de sub control. N-as fi zis ca are stofa de antrenor.

Iar discutia s-ar putea muta si in trecut. Nu l-am vazut jucand pe Lucescu si oricum eram mult prea mic daca l-as fi vazut cateva meciuri la Corvinul, deja antrenor-jucator. Iar cand inca era la Dinamo, in ’76, abia implineam 4 ani. In schimb, incepusem sa-i vad pe cei de la Craiova, dupa 82-83. Si acum, retrospectiv, mi s-ar fi parut logic ca Stefanescu sa ajunga un mare antrenor. Capul sus in teren, viziune, joc cerebral, nu doar din glezna. N-a fost sa fie, cateva mandate conjuncturale in Divizia A, multa vreme secund al lui Iordanescu, echipe arabe si cam atat.

Balaci – un alt mare retro-pariu, oarecum pierdut. Joc artistocratic, scana terenul milimetru cu milimetru, creierul in glezna si glezna un mare creier. A inceput furtunos, cu trofee pe banda rulanta in Africa maghrebiana, apoi in Golf dar la Craiova a rezistat cateva etape. N-as fi zis ca Sorin Cartu ar deveni un antrenor bun. Ratangiu de clasa, se dribla si pe el insusi, rata uluitor, executii incredibile – si rare – dar parea un ametit, cine ar fi crezut ca va avea totusi rezultate – ultimul titlu al Craiovei, mandate lungi la nationala de tineret-olimpici , sezoane prin Grecia samd

Ne ducem la Otopeni si o luam prin lumea larga? Un nume pe care as fi putut merge cu ochii inchisi – Ancelotti. L-am prins jucand in frumoasa echipa a Italiei din ’88 care a avut ghionionul sa dea peste URSS in semifinala CE – si ce finala ar fi fost cu Olanda… O minte brici la mjiloc, se simtea de la distanta ca stie marele fotbal, nu doar il joaca.

N-as fi mers de Zidane. Parea un jucator mai incet la minte – vezi si izbucnirea cu Materazzi in finala CM din 2006 – cu geniu doar in glezna. Si totusi, Zizou, cu trei Ligi consecutive, ii eclipseaza deja multi batrani clasici trecuti cam degeaba pe la Real, including Mourinho.

Aa, ca sa nu imi amintesc de alt nume, practic scanteia care m-a impins la laptop sa scriu asta. L-am auzit zilele trecute la Digi Sport, vorbind pertinent, la obiect, cu mult echilibru. Un adevarat antrenor acest Ianis Zicu.
Exact. Baiatul ala indolent, capricios, ratangiu, plangacios, dribalngiu si mancator de ciocolata e azi un antrenor serios, cu aparare beton si joc super organizat la Farul – castiga la limita, face peste zece egaluri pe campionat si pierde foarte rar. Mai lipseste sa ajunga si Denis Alibec un grande allenatore, super tactician si fan al apararii italiene.

E o poveste nesfarsita. Si un joc fascinant. Am fi zis de Ronald Koeman? Probabil ca da. Dar de Stevie G? Will he’s gonna make it? Inzaghi? Hai ca Fillipo nu e cine stie ce si nu ma mira, cum nu ma mira succesul lui frate-sau. Sau cazmaua de Gatuso, cum sa crezi ca poate fi antrenor? Iata ca e…

Sa nu spuneti ca va mira falimentele in lant ale lui Maradona.. si in aceeasi ordine de idei – Messi nu va avea nici o treaba cu antrenoratul. Nici CR7. Si nici Sergio Ramos. Poate Jordan Henderson. Sau Mane. N-as merge pe Mo si nici pe Allison. Poate Vand Dyke. Mai degraba Wynaldum. Si tot asa. Putem pune o suta si o mie de nume. Si sa recitim articolul asta peste 5 sau 10 ani.

Inca ma mai gandesc daca Mutu are stofa; inca nu cred. Si rad si acum cand mi-l amintesc pe Sumudica de acum 15-20 de ani.

Photo – @ Traian Panghe, Bucharest, 2016

Categories
history planetarium politics sports

Cateva corelatii simpatice intre Brexit si Premier league

Pare un subiect de discutie burghez, la un pahar de vin fara griji si poate ca asta visam cu totii – sa dezbatem tot felul de subiecte, suspendati in timp, debarasati de ancorele grele ale prezentului. Nu ca Brexitul ar fi un subiect frivol dar corelatiile intre votul Brexit si apartenenta emotionala la un anume club de fotbal e o tema isita din comunul pandemic. Intr-un articol de pe blogul lui Boti am vazut ideea si am inceput sa citesc.

Liverpool, Manchester, Londra – marile puteri regionale ale fotbalului englez – si-au declarat alegerile, Leave sau Remain, in procente surprinzatoare, cel putin pentru un fan al fotbalului englez mai de departe. De exemplu, mi se pare surprinzator ca fanii lui Chelsea, un cartier mai posh al Londrei, au votat majoritar Leave, ca si cei ai lui Tottenham.

De ce oare fanii lui Everton au fost anti UE si cei ai lui Liverpool pro Remain, intr-o covarsitoare majoritate, e iarasi fascinant. Poate ca Everton e clubul muncitorilor, chiar nu stiu detalii de istorie locala. Poate ca lipsa performantelor i-a facut sa se inchida in autarhia unui Regat Unit mai aproape de mentalul colectiv al secolului al XIX-lea. Poate ca un Liverpool cosmopolit, cu mari performante europene, cu un Klopp charismatic, o persoana deschisa, pro-europeana, are ecouri europene si in randurile fanilor.

Imi place ca cei din Leicester sunt pro UE – poate ca si titlul uimitor castigat in 2016 de italianul Ranieri i-a convins un pic – si ca ciocanarii dintr-o bucata ai lui West Ham au zis – hell, yeah, remain.

Toate cifrele fanilor din Premier League sunt pe telegraph.co.uk.

Fotografia e de la un mars anti-Brexit si a tot circulat, nu stiu cine e creditat – but hatsoff pentru excelentul text so-british.

Categories
planetarium sports

calcio is everything

Fotografia asta parca vine direct din cinema-ul neorealist italian al anilor ’50. Ce e si mai simpatic e ca pustiul e din Milano si e fan AS Roma. Ca si cum te-ai fi nascut in Craiova si tii cu Rapid sau Dinamo. (Steaua in comparatia asta ar fi Juve, all the strings attached). Si schema pe care o incearca vine tot din cartile si filmele despre fotbal. Toate trec si candva o sa fie iar etapa in Serie A. Vai, Zaniolo, vai!

Ce-o fi fost in sufletul lui Zaniolo

A raspuns aici. Emotionat, fireste. Omul va juca asa cum va juca, poate va marca multe goluri sau dimpotriva isi va da vreun autogol in meciurile Romei din Milano, coplesit eventual de emotiile reintalnirii cu pustiul din poza. Dar nu are de ce sa-si faca griji. Undeva la capitolul Calcio in the times of COVID-19, va fi intrat in cartile de antropologie a fotbalului, macar ca o mini-explicatie la fotografia asta, pentru chitibusarii fotbalului, cei care retin tot si pe dinafara, minute, scoruri, ratari.