Categories
literature psiche scrieri

Doar o nuntă și o înmormântare

Auzi, măi mama, da’ eu am prins-o pe baba Alixandra, străbunica? 
Da… n-o mai ții tu minte da’ ai prins-o. Aveai trei ani, tot dădea și ea să te tină in poală și tu te strâmbai că mirosea urat și fugeai de lângă ea. 
Da’ a murit până m-am facut eu mai mare… 
Da, prin ’75 sau ’76 a murit;  ce-am mai pătit atunci…  Costică, văru lui tata, se pregătea de nuntă cu Ionica. Taică-său, unchiu’ Nicu, era toată ziua pe tren de la Constanța la Făcăeni, pregătea nunta aici, dup-aia se ducea s-o ingrijească pe baba Alixandra, că trăgea sa moara. Stătea bunică-tău la ea la căpătâi, era și nea Oaie care avea grija de ea. Mai mergea pe la țară unchiu-tău Marian și ne mai zicea, am fost și eu cu tata și cu tine o dată. 

Așa.. și cum a fost?
Păi a venit ziua nuntii. Era duminică. Pe la 10 dimineață ne trezim cu unchiu’ Nicu la noi. 
Eram cu Marian, unchiu-tău, nevastă-sa , noi două făceam cozonaci, colaci, pregătiri de nuntă. 
Și se pune unchiu’ Nicu la masa și zice – a murit mama. Eu cu Doinița am rămas cu mâinile în cocă. Când? 
Iete azi-noapte, acu’ vin de la Făcăeni. 
Tocmai coborâse din tren. Dacă stăteam lânga gară, la noi trăgeau toti când veneau în Constanta. 
Și ce facem, l-am întrebat toți.
Păi ce să facem, zice Nicu, facem nunta azi și mâine mergem s-o-ngropăm pe mama. Da’ nu le spuneti nimic la rudele lu’ Ionica. La nimeni nu mai spuneti. Să vină oamenii, că dacă află cineva, nu mai vine nimeni la nuntă. 
Și ne-am imbrăcat toti de nunta; am mers la restaurant și-am dansat si-am chiuit. Să nu se prinda lumea. Nea Nicu stătea țeapan la hore cu nevastă-sa, tanti Marioara, da’ dansa si el, ce să facă? Și-am stat până dimineața, am dansat găina, am intrat la hore, ce-am mai chiuit si eu… 
Știam eu, taică-tău, Marian, Doinița si parcă surorile lu’ Nicu, tanti Neta și tanti Lenuța. Nici lui Costică nu i-au zis. 
Si după ce s-a strigat și s-a strâns darul, a numărat Nicu banii, i-a dat lui Costică și i-a zis – acu hai la Făcăeni, c-a murit mă-ta mare. 
Nevastă-sa, Ionica, să leșine, că de ce nu ne-ati zis?…  Plângea și ea si mă-sa, ziceai ca murise bunica lor… 
Si-am plecat toti la Făcăeni. Direct de la nunta, toți bărbatii beti – taică-tău, Marian, Ionel, Costică, Enache, toți. Unchiu’ tău Nicu era singurul treaz. 
Noi am trecut fuga pe-acasă să ne schimbăm și să te luăm de la vecini, unde te lăsasem, la tanti Lucica, o mai tii minte?…  da’ unchiu-tău a ajuns la priveghi în costum si cu floarea de socru mare în piept. 
Și-au luat-o de la capăt, ca la înmormântare, s-au așezat la masă, au mâncat, au băut, femeile mai boceau, bărbații mai dormeau. Două zile si două nopti. 
Și tin minte ca acuma, când s-a terminat parastasul și-au plecat toti, am rămas numai familia, s-a uitat taică-tău și cu văr’ su Ionel la Nicu si i-au zis – hai, bre, nea Nicule, scoate vinu’, să bem, că ești socru mare! 
Tăceam și mă uitam la ea fără să respir, doar clipeam des. 
N-am știut povestile astea, nu mi-ati zis niciodată. 
Da, zice mama, uitându-se în zare înspre trecutul pe care tocmai il reînviase. Și nebunu’ de taică-tău, cu Enache, cu Marian și cu Ionel au ciocnit paharele și-au început sa chiuie. Și chiuia și unchiu-tău Nicu, plângea și chiuia. 
I-au trezit si pe Costică și pe Ionica. Ăștia când i-au vazut, s-au închinat și s-au culcat la loc. Așa au ingropat-o pe baba Alixandra. Cu chiuituri. 
A povestit toate astea fără să șovăie – era ca și cum își reînnoda firul vieții, torcând la el ușor, cu vocea, într-un ritm egal, înnodat la răstimpuri de zâmbete melancolice. Râdea aproape tăcut la mirările mele – păi da, ce-am mai trăit și noi, erai mic, nu știai… 
Viețile ne sunt cele mai frumoase povești. E suficient să le evoci, să le reînvii în minte și-n inimă și se deapănă singure.

Categories
psiche scrieri

Despre covid si alti demoni

Mi-e greu să scriu, sunt un amestec complicat de intro/extrovert și mă tot gândesc de câteva zile dacă mă ajută – și nu doar la modul superficial, de attention seeker…  Am avut covid și ultimele trei săptămâni am trăit un soi de viață internalizată stranie. Nu sunt sigur c-am ieșit încă de tot; mi-e urât să ies din casă, mi-a plăcut mai degrabă să conduc prin București dar soarele și aerul m-au lăsat rece – pun intended.

Mă gândesc ca dacă mă duceam la vaccin la Suraia, de care făceam mișto acum doua luni, poate-aș fi făcut o formă mai ușoară. Contrafactualismul… dintotdeauna am făcut mișto de fanii lui „ce-ar fi fost dacă” și iată-mă acum. Nu generalizez și nu vreau să scot din experiența mea vreun principiu de viață; poate cel mult, aburii nesănătoși ai bolii. Am tot sperat că-i o viroză, a-nceput abrupt două zile cu stări subfebrile, 37-38 dar duminică aveam deja un test rapid pozitiv iar luni la pcR, la fel. Totuși, duminică scăzuse febra, mă gândeam că trece repede.

De marți însă am început să cobor niște trepte. Mă-ncurajau amici pe zoom, hai că ești bine dar următoarele cinci zile nu prea stiu pe ce calendar am fost. Mă durea tot corpul, mă mutam cu greu de pe o canapea pe alta, îmi pleznea capul, nu înțelegeam nimic de pe whatsapp. Era sindromul căștii (am citit după); e ca și cum ai una montată pe creier, nu foarte rigidă, zici că te miști dar îți zgârâie neuronii la cea mai mică mișcare. Ce gândire laterală de advertising, nu eram în stare nici de-o privire laterală…

Apoi durerile m-au mai lăsat dar am început să tușesc. Luni am sunat la 112, s-mi fac niște analize am așteptat două ore un tractor SMURD – să mai aud ode pentru Arafat…  Am ajuns la camera de gardă la Balș; aveam în rucsac un Kadare, patru bluze și două hanorace, să fie.

Am făcut CT și analize în jumătate de oră – mă și miram ce repede merge. Dar până să vorbesc cu un medic au mai trecut trei ore. Două rezidente și o specialistă roboteau de nu-și vedeau capul; zece zombie fugiți de-acasă le așteptam diagnosticele. În cele din urmă, una din fete mi-a spus – domnu’ Panghe, sunteți așa și-asa. Aveți pneumonie pe 15 % din plămâni, infecție medie covid, sunteți deocamdată norocos, vă trimitem acasă, cu tratament. Continuați să monitorizați saturația, că nu se știe. E mai bine să nu vă-ntoarceți aici. Mi-a plăcut amestecul de onestitate, delicatețe și lipsă de menajamente, ce să zic.

Asta cu saturația mi-a rămas traumă; tot puneam degetul în găurica aia de la pulsoximetru și dădeam raportul pe tel la oameni: ai grijă, sub 93, suni la 112; 95, 94, iar 95; ieri 96; am avut și 93; azi n-a scăzut sub 95; acum cât e?… Două zile după Balș mi-a mai fost rău, nu așa tare. Acum sunt ok, de cel puțin șase zile nu mai am febră, nu mă mai doare, mai tușesc asa, rar.

Nu-mi dau seama dacă a fost o idee bună să scriu, simt că mă descarc-încarc cu gândurile astea. Mi-e greu să și răspund; cum era bancul ăla, nu insistați, ies eu din când în când. Aveți grijă de voi și vaccinați-vă, care n-ați făcut-o încă; abia aștept să treacă o lună și să o fac și eu, finally.

Categories
scrieri

O istorie personala a zilelor de 23 mai

Pentru ca se apropie ziua mea de nastere si anul asta se va intampla in vremuri de pandemie, m-am gandit sa bifez si un capitol de micro-istorii personale ale unui constantean mutat in Capitala.

Inceputul ne aruncainspre cetosii ani ’80, spre sfarsitul famelicului deceniu in care Ceausescu impinsese oamenii intr-o perpetua goana dupa mancare. Nu s-a intamplat chiar de 23 mai dar in acele vremuri, petrecerile liceenilor nu putea fi programate cu mult timp inainte. Intr-o sambata prin februarie 1989; pentru ca aveau de facut parastasul lui tataia Gheorghe, bunicul dinspre tata, ai mei s-au dus in Ialomita, la Facaeni, pe malul Borcei, sa implineasca traditiile. Nu mai stiu de ce nu am mers, cel mai probabil tocmai ca sa raman singur acasa.

Doar ca acest singur acasa era doar o parola si insemna chindie, unul din cuvintele pierdutei si exoticei limbi constantene, alaturi de maleta sau corniza. Chindie la Panghe sambata, da? Pe la cat? Pai dupa 5-6, asa. Toata lumea de pe lista facuta in graba vineri, cand am fost suta la suta sigur ca raman acasa, vorbea deja la telefon sa se organizeze. Si nu veniti fara bautura.

Apartamentul alor mei, o mostra de urbanism anti-locativ, avea si are si acum cam 40 de mp, cu tot cu baie, holuri si bucatarie. Cat s-a inghesuit saracu’ sa-i primeasca pe toti, numai el si toti de-atunci mai stim. Amuzat si resemnat de cat haos era-n casa, am numarat la un moment dat vreo 40 de persoane. Nu a ramas nici un centimetru patrat neocupat. Chiar si butoaiele cu varza si muraturi de pe balcon au luat in spatiu cupluri infierbantate care sedeau frumos pe capace si isi dezmierdau unii altora ce puteau si ei pe frigul acela de februarie.

Detaliile astea cu muraturile de pe balcon ar fi ramas niste amintiri pitoresti daca nu aveau norocul sa fie imortalizate si intr-un foarte bun film al anilor 2000. Prin misterioase trasee narative, povestea a ajuns la Radu Muntean care a decis sa creeze un personaj, numit absolut neintamplator Panghe. Omul vorbeste mai in fiecare replica despre fripturi si muraturi si va trebui sa il asum ca fiind parte din familie.

Majoratul s-a nimerit in alt moment special, fix inainte de Bac si de admiterile la facultate. Toata lumea era deja cu stresul examenelor si nimeni nu ar fi venit la vreo petrecere, conform unui research facut cu cateva saptamani inainte – ce chindie, Panghe, esti nebun? Nu mai mai lasa ai mei nicaieri. Am facut la repezeala o bauta la o terasa din Mamaia, cu cativa scapati din carantina impusa de parinti. Stiu ca ne-am intors pe jos, rupand zeci de crengi de copaci din Parcul Tabacariei.

Anul urmator, 1991, l-am sarbatorit pe o terasa prapadita dintr-un cartier de case, intre Regie si Leu. Ii spunea Shorley si avea cinci mese infipte in pietris, tot atatea automate de jocuri mecanice si multe lazi de bere si pungi cu alune. Am adus la masa cateva pungi, unul dintre solicitantii cei mai vocali e azi ditai profesor universitar, ma batea la capt tot timpul – hai, ma, odata cu alunele alea, ne-aduci?! Cand am desfacut prima punga, am varsat toate alunele pe pietris, in hohotele tuturor. Le-am recuperat, una cate una, aluna cu pietricica, urmarit de fetele vinete de ras ale celorlalti. Resursele erau limitate si era musai sa le folosim pe toate. De atunci am ramas cu stresul desfacerii unei pungi de alune; mereu ma intreb cand le dau pe jos.

Anul urmator a fost primul mare chef facut in Bucuresti, la caminul C din Leu, in sala de lectura de la etajul 1. Unul din constanteni, student la Iasi la vremea aia, mi-a batut in usa la 8 dimineata. I-am deschis buimac, dupa un warm up party care tinuse mult dupa miezul noptii – ce faci, ma? Pai nu dai chindie diseara? E drept ca-i anuntasem pe toti, la Constanta, cu multe saptamani in urma iar omul nostru de la Iasi tinuse minte. A fost un chef monstruos in care dobrogenii s-au unit cu regatencele si ardelencele din camin; fetele din gasca erau mai selective, alegeau mai greu si mai degraba bucuresteni, din ce imi amintesc.

Imi mai vine in minte cheful de la acelasi Shorley din ’97, care isi ridicase deja o cosmelie de restaurant, la finalul caruia, spre dimineata, am plans cu zbucium; implinisem 25 de ani si mi se parea ingrozitor de mult. Prietena mea ma privea siderata; aveam sa ne despartim la sfarsitul anului, dupa 5 ani, poate si de asta.

Dupa vreo doi ani, am mai facut un alt chef de constanteni, intr-un pub sportiv de pe Caragea Voda, un reper de betivaneala disparut azi. Aveam alta prietena, din acelasi mic dar cunoscut oras moldovean, minunandu-se de ditamai gasca de amici. Trecuse aproape un deceniu de cand venisem in Bucuresti, lumea incepea sa-si revina dupa o criza economica la fel de dura ca cea din 2008 dar mai usor de dus pentru adolescentii intarziati care inca eram, deja absolventi de facultate, muncind din greu in tot felul de industrii mai vechi sau mai noi.

Apoi am mai avut vreo doua mari party-uri in Tipsy, prin anii 2000. Aveam deja joburi bune, incepeau anii buni de dinainte de 2009. Coolness, muzica, haine de firma, dans pe bar, cocktailuri si aventuri extra, agatamente spectaculoase, despartiri lejere si combinatii ciudate.

Ultimul mare sprit inainte de criza cred c-a fost in 2008, la mare, intr-o alta distributie, cu alte personaje cheie si alte stari de spirit. Iar primul chef strasnic de dupa 2009 s-a nimerit la Energiea, in 2012; a fost un an bun, inaintea unei perioade grele care a trecut si ea. Cel mai recent show pe 23 a fost acum doi ani, pe o insula greceasca, impreuna cu cativa prieteni, aruncam unii in altii cu cocktail-uri, shot-uri si alte arme albe; a fost cat pe ce sa se incheie ca-n niste filme dar a fost foarte bine si asa.

Si iata-ne in twenty twenty. De tinut minte si anul asta ciudat. Sa fim sanatosi, sa mai povestim.

Categories
psiche scrieri

Prosopul din mapa

Ma intalnesc mereu cu povesti ale prietenilor mai vechi sau mai noi despre mare, oameni indragostiti de amintirile lor care incep, de regula, in sud, in 2 mai sau in Vama. Le ascult tot timpul cu un soi de curiozitate nu pe deplin lamurita – oare ce amintiri au? Ca si cum as cauta si in altii amintirile mele despre mare.

Si imi dau seama ca marea a fost pentru mine acel ceva din raftul de sus, cand intinzi mana si e un pic prea departe dar daca te fortezi si te fortezi, pui mana si plonjezi in apa. E un pic rece, ca e abia sfarsit de mai.

Toropeala de pranz devine insuportabila, chiar nu mai poti sa stai in clasa. Mai sunt doua ore, geografie si… nu conteaza, da-le dracu’, hai sa mergem. Pentru ca e 11 si douazeci, avem jumatate de ora sa ajungem la Mircea, cand aia termina ora. Faptul ca incepeam la 7.30, jumatate de ora mai devreme decat orice liceu din oras, a fost unul din motivele strategice pentru care am dat la Informatica de la Industrial 10; MF1 se chema pe vremuri da’ l-au facut industrial, avea Ceausescu in cap sa ne faca pe toti muncitori.

Mergem cu pasi largi, pe strazile paralele cu Stefan cel Mare, ca sa ne-ascundem de militieni. Sandu are o freza data peste ochi, ca Simon LeBon din Duran Duran. Eu am doar parul mare, prosopul in mapa, slipul l-am pus de dimineata; soarele ne arde deja cefele si ne-am scoate sacourile daca nu ne-am feri de patrulele alora de la UTC, care ne controleaza prin oras de matricole. Ne-am rugat de mame sa ni le prinda cu capse, ca “asa ne-au spus” dar stiau si ele motivul – o smulgi repede cand ii vezi. Nu-i de gluma, unii au fost prinsi prin oras sau prin carciumi si exmatriculati.

Ajungem la bancile de langa teatru, ceilalti ne asteapta deja. Fumam toti nervosi, ca si cand ar urma ceva important. Bai, da’ nu mergem la Mamaia? Parca asteptam sa dea cineva un semnal; plecam toti spre statia de troleibuz. Planul de plaja era sa coboram la Zorile dar ne suim in 41 si ne lipim de barele din spate.
Mergem la Inter, the place to be; toata lumea se strange acolo. In timpul saptamanii e cam pustiu, doar chiulangiii si cei care nu au intrat inca la facultate; dar si ei cu fereala, ca vine si pe-aici militia si nu stii ce patesti daca te prind ca “nu ai loc de munca”.

Nici nu atingem scarile cand sarim din troleibuz. Scoatem prosoapele din mape, aruncam sacourile, camasile, cravatele, caietele studentesti si manualele de-a valma pe nisip. Urletele acopera valurile; sau invers? E putin trecut de 12, apa e inca rece si ne cam ingheata coaiele dar ne obisnuim, inotam ca disperatii pana in larg. Fetele nu sunt cu noi, le-a fost frica sa chiuleasca. Ne vedem cu ele sambata si duminica. Nici nu stim cand se face ora trei, doar foamea ne mai aduna de pe plaja spre case.

Ce-ai facut azi la scoala, cum a fost? Mhm, bine, mai nimic…
In timp ce tata isi incalzeste mancarea, ii iau Sportul din buzunar si ma pun pe citit cat timp mananca si imi povesteste de-ale lui din port. Ma uit pe furis la ceas; pe la sase ies cu baietii, la o tigara si o bere. Slipul e deja spalat, pe sarma, prosopul la fel. Maine avem mate pana la 12 jumate, facem cu directorul si tre’ sa stam. O sa mergem la plaja la Zorile, nu mai avem timp de Mamaia.

Photo – copyright Traian Panghe, Constanta, 2019