Category: scrieri

Pentru ca se apropie ziua mea de nastere si anul asta se va intampla in vremuri de pandemie, m-am gandit sa bifez si un capitol de micro-istorii personale ale unui constantean mutat in Capitala.

Inceputul ne aruncainspre cetosii ani ’80, spre sfarsitul famelicului deceniu in care Ceausescu impinsese oamenii intr-o perpetua goana dupa mancare. Nu s-a intamplat chiar de 23 mai dar in acele vremuri, petrecerile liceenilor nu putea fi programate cu mult timp inainte. Intr-o sambata prin februarie 1989; pentru ca aveau de facut parastasul lui tataia Gheorghe, bunicul dinspre tata, ai mei s-au dus in Ialomita, la Facaeni, pe malul Borcei, sa implineasca traditiile. Nu mai stiu de ce nu am mers, cel mai probabil tocmai ca sa raman singur acasa.

Doar ca acest singur acasa era doar o parola si insemna chindie, unul din cuvintele pierdutei si exoticei limbi constantene, alaturi de maleta sau corniza. Chindie la Panghe sambata, da? Pe la cat? Pai dupa 5-6, asa. Toata lumea de pe lista facuta in graba vineri, cand am fost suta la suta sigur ca raman acasa, vorbea deja la telefon sa se organizeze. Si nu veniti fara bautura.

Apartamentul alor mei, o mostra de urbanism anti-locativ, avea si are si acum cam 40 de mp, cu tot cu baie, holuri si bucatarie. Cat s-a inghesuit saracu’ sa-i primeasca pe toti, numai el si toti de-atunci mai stim. Amuzat si resemnat de cat haos era-n casa, am numarat la un moment dat vreo 40 de persoane. Nu a ramas nici un centimetru patrat neocupat. Chiar si butoaiele cu varza si muraturi de pe balcon au luat in spatiu cupluri infierbantate care sedeau frumos pe capace si isi dezmierdau unii altora ce puteau si ei pe frigul acela de februarie.

Detaliile astea cu muraturile de pe balcon ar fi ramas niste amintiri pitoresti daca nu aveau norocul sa fie imortalizate si intr-un foarte bun film al anilor 2000. Prin misterioase trasee narative, povestea a ajuns la Radu Muntean care a decis sa creeze un personaj, numit absolut neintamplator Panghe. Omul vorbeste mai in fiecare replica despre fripturi si muraturi si va trebui sa il asum ca fiind parte din familie.

Majoratul s-a nimerit in alt moment special, fix inainte de Bac si de admiterile la facultate. Toata lumea era deja cu stresul examenelor si nimeni nu ar fi venit la vreo petrecere, conform unui research facut cu cateva saptamani inainte – ce chindie, Panghe, esti nebun? Nu mai mai lasa ai mei nicaieri. Am facut la repezeala o bauta la o terasa din Mamaia, cu cativa scapati din carantina impusa de parinti. Stiu ca ne-am intors pe jos, rupand zeci de crengi de copaci din Parcul Tabacariei.

Anul urmator, 1991, l-am sarbatorit pe o terasa prapadita dintr-un cartier de case, intre Regie si Leu. Ii spunea Shorley si avea cinci mese infipte in pietris, tot atatea automate de jocuri mecanice si multe lazi de bere si pungi cu alune. Am adus la masa cateva pungi, unul dintre solicitantii cei mai vocali e azi ditai profesor universitar, ma batea la capt tot timpul – hai, ma, odata cu alunele alea, ne-aduci?! Cand am desfacut prima punga, am varsat toate alunele pe pietris, in hohotele tuturor. Le-am recuperat, una cate una, aluna cu pietricica, urmarit de fetele vinete de ras ale celorlalti. Resursele erau limitate si era musai sa le folosim pe toate. De atunci am ramas cu stresul desfacerii unei pungi de alune; mereu ma intreb cand le dau pe jos.

Anul urmator a fost primul mare chef facut in Bucuresti, la caminul C din Leu, in sala de lectura de la etajul 1. Unul din constanteni, student la Iasi la vremea aia, mi-a batut in usa la 8 dimineata. I-am deschis buimac, dupa un warm up party care tinuse mult dupa miezul noptii – ce faci, ma? Pai nu dai chindie diseara? E drept ca-i anuntasem pe toti, la Constanta, cu multe saptamani in urma iar omul nostru de la Iasi tinuse minte. A fost un chef monstruos in care dobrogenii s-au unit cu regatencele si ardelencele din camin; fetele din gasca erau mai selective, alegeau mai greu si mai degraba bucuresteni, din ce imi amintesc.

Imi mai vine in minte cheful de la acelasi Shorley din ’97, care isi ridicase deja o cosmelie de restaurant, la finalul caruia, spre dimineata, am plans cu zbucium; implinisem 25 de ani si mi se parea ingrozitor de mult. Prietena mea ma privea siderata; aveam sa ne despartim la sfarsitul anului, dupa 5 ani, poate si de asta.

Dupa vreo doi ani, am mai facut un alt chef de constanteni, intr-un pub sportiv de pe Caragea Voda, un reper de betivaneala disparut azi. Aveam alta prietena, din acelasi mic dar cunoscut oras moldovean, minunandu-se de ditamai gasca de amici. Trecuse aproape un deceniu de cand venisem in Bucuresti, lumea incepea sa-si revina dupa o criza economica la fel de dura ca cea din 2008 dar mai usor de dus pentru adolescentii intarziati care inca eram, deja absolventi de facultate, muncind din greu in tot felul de industrii mai vechi sau mai noi.

Apoi am mai avut vreo doua mari party-uri in Tipsy, prin anii 2000. Aveam deja joburi bune, incepeau anii buni de dinainte de 2009. Coolness, muzica, haine de firma, dans pe bar, cocktailuri si aventuri extra, agatamente spectaculoase, despartiri lejere si combinatii ciudate.

Ultimul mare sprit inainte de criza cred c-a fost in 2008, la mare, intr-o alta distributie, cu alte personaje cheie si alte stari de spirit. Iar primul chef strasnic de dupa 2009 s-a nimerit la Energiea, in 2012; a fost un an bun, inaintea unei perioade grele care a trecut si ea. Cel mai recent show pe 23 a fost acum doi ani, pe o insula greceasca, impreuna cu cativa prieteni, aruncam unii in altii cu cocktail-uri, shot-uri si alte arme albe; a fost cat pe ce sa se incheie ca-n niste filme dar a fost foarte bine si asa.

Si iata-ne in twenty twenty. De tinut minte si anul asta ciudat. Sa fim sanatosi, sa mai povestim.