Categories
cinemarte history planetarium politics

Sting tot mai speră că Russians love their children too

Îmi amintesc de parc-ar fi fost săptămâna trecută când am ascultat prima oară Russians; eram la un party în liceu, prin ’88; piesa fusese lansată prin noiembrie ’85, zice wiki, dar la noi ajungea mai greu. Sound-ul hipnotic al lui Sting și refrenul “I hope the Russians love their children too”. M-au ridicat de pe canapea; am pus-o pe repeat, târziu, în noapte, în sufrageria încăpătoare a gazdei, înțesată de colegi de liceu.

E adevărat și că un detaliu îmi sunase strident în primele secunde – referirea la Reagan și dezacordul lui Sting, “I don’t subscribe to this point of view”; mi s-a părut straniu să aud ceva de rău despre Reagan și America, idolii, salvarea și reperele noastre morale. Am înțeles mai târziu că era un apel pacifist și că, de fapt, soluția nu e confruntarea perpetuă ci împăcarea și coexistența; sună psihanalitic, dar coerent, cât de cât.

Reascult varianta interpretată de Sting recent și îmi dau seama că unele lucruri nu se schimbă niciodată în bine, dacă nu te confrunți cu tot ce te macină și nu întelegi – o altă mostră de concluzie la fel de psihanalitică pentru ruși și incapacitatea lor de a trăi într-o realitate dincolo de fantasmele lor medievale distrugătoare.

Și tot apropo de Sting, Syncronicity a fost primul șoc cultural anglo-saxon pe care l-am resimțit direct în plex; era prin ’87 când un amic de liceu mi-a împrumutat albumul tras pe bandă de magnetofon. După ce l-am ascultat zile-n șir, am făcut pe dracu’ n patru să cumpăr niște benzi originale BASF – aveam în casă ORWO, dar erau mai proaste – și să trag albumul; îl am și acum într-un dulap străvechi, în sufrageria alor mei, demagnetizat de ani buni, ca un artefact al unor vremuri pe care le credeam ajunse demult la Apus, revenite iar, surprise, după treizeci și ceva de ani, la Răsărit.

An injured pregnant woman in a maternity hospital hit by Russian shelling in Mariupol, Ukraine, March 9, 2022. (AP Photo/Evgeniy Maloletka)/https://www.timesofisrael.com/proof-of-genocide-zelensky-rages-at-russia-for-bombing-ukraine-maternity-hospital/

Categories
cinemarte history planetarium

Putem Reconstrui Un Spirit Românesc Autentic, Creator Și Puternic din cenușa Phoenix și din propriu-i scrum

Recent, am dat peste un documentar la care m-am uitat 3 ore, aproape fără pauză. Nu era un subiect nou-și-nemaiîntâlnit, nici controversat sau în trend. “Integrala Phoenix” se cheamă, e produs de TVR și postat în 2016 pe canalul lor de youtube, în șase episoade; cum nu mai sunt telespectator de posturi tv generaliste de multă vreme, nu îl știam. Primul episod e aici (următoarele episoade apar, pe rând, la vizionare, în sugestiile platformei din dreapta sus).

Sunt dintre cei care s-au întâlnit cu Phoenix abia după ’89. Într-un mod ciudat, în liceu nu am dat de ei, puținii rockeri din gașcă erau cu Metallica sau Maiden; mai aveam un fost amic de liceu fan Garry Moore – Still got the blues e și-acum unul din hiturile cu care aș pleca pe o insulă – dar despre Phoenix am auzit, cred, pe final de ’89, când a pus cineva la un party îmbibat de alcool un disc vechi cu Mugur de fluier; am urlat atunci beți și încântați că descopeream “Andrii Popa”.

Studenția căministă a fost însă declanșatorul maniei Phoenix. Am stat în cameră doi ani c-un coleg de facultate care, la a doua sticlă de vin, începea niște recitaluri de se cutremurau pereții, cu strofe întregi din Cantafabule – fiare cuminți, cu-o mie de dinti, cu coada de pește, cu gheare la dește, cu unghe de țap, cu cap, făr’ de cap, cu blana ca sfecla, cu ochii ca stecla, cu ochii de vâlc, fiare cu tâlc, cu duhori suave, fiare filozoafe, aveeee!

Iar concertul uriaș din Parcul Tineretului de la Rock ’91 a fost pentru mine, și pentru toți cei de acolo, sunt convins, o imensă vrajă, care ne-a deșurubat capetele și ni le-a pus din nou la loc, dar în alt fel, cu totul în alt fel. A fost o poveste de revedere uluitoare. La 14 ani de la fuga lor din țară, Covaci și ceilalți îi redescopereau pe copiii de grădiniță de pe vremea gloriei lor cântând odată cu ei, ca și cum totul s-ar fi legat din nou, just like that. Zeci de mii de tineri, dar și adulții care fuseseră tineri pe vremuri, i-au întâmpinat ca pe frații lor mai mari reîntorși acasă.

Văzând acum, peste ani, acest documentar, am realizat că oamenii ăștia – Covaci în primul rând dar și toți ceilalți care au gravitat în jurul lui- au avut cu adevărat geniu. Geniul românesc, despre care îngaimă cu greu toți analfabeții, s-a întrupat în Phoenix, care au realizat după 1970 ceva colosal; au coborât în străfundurile literaturii medievale și folclorice de aici și de aiurea și au readus la viață, cu un sound unic, o operă aproape inegalabilă.

Sigur că s-au inspirat de vibe-urile epocii, dar au creat artă autentică, puternică, vibrantă. Azi și oricând, asculți Phoenix și te minunezi cum poate să sune Cantafabule, probabil cel mai bun LP scos vreodată în România. Sigur, au mai fost și alții, poate că Dan Andrei Aldea a fost un alt uriaș și Sfinxul din perioada lui suna într-adevăr într-un mare fel.

Iar Covaci a fost și rămâne simbolul Phoenix. Un nebun uriaș, la propriu și la figurat; azi nimeni nu mai e lângă el, s-a certat cu toți, dar în acele vremuri el era catalizatorul, nucleul din care emana energia lor creatoare vibrantă, absolut impresionantă. Oamenii ăștia își construiau singuri epopeile muzicale, își creau costume, imaginau, desenau și produceau coperți de discuri, scenografii de concerte. E uluitor câtă energie creatoare aveau toți, impulsionați, biciuiți și inspirați de geniul de nestăpânit al lui Covaci. Ca orice mare operă, muzica lor îți creează impresia ca există in tine de când lumea și că a trebuit să vina cineva sa o elibereze, ca să o poți conștientiza, să realizezi că se regăsește în tine și în ceilalți de când lumea.

Dacă vreodată s-ar întâmpla o minune să putem reconstrui un spirit românesc autentic, pozitiv, generos, creator și puternic, din cenușa Phoenix vom putea face asta. Să fim puternici și creativi și răzbătători ca ei. Să nu acceptăm compromisuri, să luptăm, să plecăm atunci când e de plecat, să ne întoarcem când e de întors, să renaștem și șă dăinuim. Phoenix este România puternică și creatoare, născută din hippismul și energia eliberatoare a anilor ’60, care a scormonit apoi adânc în trecut și a revenit în anii ’70 cu adevărate capodopere românești – Mugur de fluier și Cantafabule.

Fie să renască numai cel ce har/Are de-a renaște curățit prin jar/Din cenușa-i proprie și din propriu-i scrum/Astăzi ca și mâine. Pururi și acum.

Photo – @copyright Traian Panghe, Constanța, Romania, 2019

Categories
planetarium politics

Emisferele social cerebrale. Foarte mic tratat de psihologie politică.

Nu știu dacă sunt vreun original; poate au mai scris și alții despre asta; nu găsesc, la o primă cercetare superficială, dar mie mi se pare că cele două mari opțiuni social politice, stânga și dreapta, sunt corespondente ale celor două emisfere ale creierului. Cele două emisfere social-cerebrale ale societăților, politic vorbind, sunt lIbertatea și solidaritatea sau îndrăzneala și omenia. Instinctul și empatia. Curajul și emoția. Voința și intuiția.

Cerebral vorbind, din ce îmi mai amintesc de prin tot felul de lecturi, emisfera stângă e logică, analitică, liniară, temporală, precisă. Și cred că se încrucișează și rezonează mai degrabă cu dreapta politică, mai axată pe scopuri clare, directe, descărnate de emoție – libertate, acțiune, asumare – în vreme ce emisfera dreaptă, sintetică, integratoare, intuitivă, emoţională, creativă, e mai degrabă progresistă, liberală în sensul american, preocupată mai degrabă de empatie, de solidaritate, de emoție și intuiție.

Și mi se pare că această pandemie a devoalat foarte bine, ca un turnesol al istoriei contemporane, lupta dintre cele două contrarii. Guvernele și societățile au marșat când pe una când pe cealaltă “emisferă cerebrală” – ba au lăsat totul la alegerea fiecăruia și pe sănătatea fiecăruia, ba au mizat pe solidaritate cu cei vulnerabili, pe altruism și dedicare.

Ce e fascinant e că sistemele politice si de guvernare autoritariene, chiar totalitare, au reacționat diferit: China a oferit un model complex de luptă statală epică, bine organizată, împotriva virusului, aneantizând practic libertatea de alegere a cetățeanului dar si libertatea lui de a decide să fie sau nu solidar cu ceilalți.

Alte sisteme politice cu genă autoritaristă – dreapta ultra-conservatoare braziliană de exemplu – au lăsat mai multă libertate liberului arbitru al fiecăruia, să zic așa, spre deosebire de liberalii/democrații americani care au guvernatori în state de pe Coasta de Est și nu numai, care au mizat pe forța de coerciție a autorității în asigurarea solidarității. Cumva, în zilele de azi, pare mai greu să mobilizezi oamenii să fie solidari și altruiști, dar poți obține asta prin măsuri coercitive

România a fost un mix aș spune inteligent – nu neapărat ca intenție dar măcar ca rezultat – între cele două opțiuni. Guvernele au alternat perioadele de restricții cu cele de relaxare, nu doar pe criterii de sănătate publică ci și pe argumente de oportunitate politică. Nu au reușit să evite convulsiile sociale dar noi suntem un caz aparte, la răscruce de imperii, multe influențe externe au fost și încă sunt pe aici.

Alte societăți s-au conformat fără mari frământări, mai ales cele care au avut de suferit din cauza pandemiei – Italia, Spania, Franța, țările nordice, UK. Regimuri liberal-democrate de tradiție, ca să folosim acest pseudo-oximoron, cum sunt cel olandez sau german, au avut totuși câteva episoade de revolte sociale destul de ample.

E greu să reunești cele două emisfere social-cerebrale. E greu și pentru fiecare dintre noi, cu atât mai greu pentru guverne și societăți sau națiuni – nu în sens etnic ci mai degraba politic. Eu cred că aceasta este cheia unei guvernări eficiente și înțelepte. Să poți funcționa cu ambele emisfere social-cerebrale, să poți lua de la fiecare opțiune politică majoră ceva ce poate funcționa într-un ansamblu social, ceva ce poate aduce valoare și eficiență întregului, fără a deveni totalitar-dominant.

Categories
business marketing planetarium sports

David de neam prost vs Goliath mafiot – luptele de azi ale starurilor cu sistemul

Pare că în haosul pandemic și post-pandemic e loc de orice. Ca și cum ne-am fi plictisit în ultimul an, vedem acum mari vedete din câte un domeniu – fotbal, de exemplu – care declanșează crize și furtuni mediatice din câteva gesturi. În sine, gestul lui Cristiano de a da deoparte sticlele de Coca-Cola, sponsor oficial UEFA EURO 2020, este o simplă neam-prostie, dar valurile pe care le-a creat le dau amploare și fast. Mai degrabă mediatice și nu financiare, pentru că fluctuațiile la bursă pentru Coca-Cola au fost practic insignifiante.

Și pentru că m-am pronunțat, o să și explic – e remarcabil și de aplaudat că omul Cristiano duce o viață sănătoasă și ne-ndeamnă și pe noi la asta. În același timp, e de prost gust ca jucătorul Cristiano, de aproape 20 de ani în circuitul profesionist, să arunce la gunoi un întreg sistem de relaționare, contractuală, financiară, administrativă etc care face ca lucrurile să funcționeze și de care a profitat și el, ca toți cei implicati. Showbizul sportiv n-ar avea azi atâta forță și strălucire fără parteneri precum Coca-Cola. Marii sportivi ai lumii, precum Ronaldo, au un merit enorm, de asemenea. O relație win-win pe care omul Cristiano a nesocotit-o și a disprețuit-o, deși se bucură și el de mulți ani de acest win-win.

Nu spune nimeni să propovăduiești ce nu-ți place și e foarte adevărat că nu toate produsele din lume le priesc tuturor, dar, într-un mod rezonabil, nimeni din comerțul mondial legal nu vinde otravă. Fiecare cu gusturile și nevoile lui.
Acest tip de intoleranță absolută și absurdă – nu-mi place mie, nu e bună, să nu mai bea nimeni – pe care o trădează de fapt gestul lui Ronaldo e cu atât mai străvezie în manifestarea altui răzvrătit al soartei, Pogba. De la înălțimea convingerilor religioase de data asta, omul dă deoparte o sticlă de Heineken fără alcool, mânat de aceeași credință absurdă în exclusivitatea deținerii adevărului.

Piesele aflate în anumite poziții în puzzle-ul societății de azi par să poată zgâlțâi sistemul, prin manifestări de voință aproape instinctuale, Cristiano pare un David post-modern, cum ar spune cei care cad des în gropile marilor comparații, ridicole de fapt. Poate că societate nu mai e suficient de bine structurată,, nimic nu e imuabil și definitiv, în fond. Manifestările astea de anarhie ale unor staruri poate că trădează ceva, nu știm ce; poate că noi comentăm acum semne încă nedescifrabile ale evoluției societății.

O primă coliziune a unui star-system cu sistemul a fost acum câteva săptămâni, deși datele bătăliei au fost altele – Naomi Osaka vs Roland Garros&WTA. Să zicem că WTA nu e chiar un brand, e o organizație, dar în alianță cu Roland Garros devine un colos comercial și de marketing. Puține păreri din media locală am văzut atunci. Lorand Balint, un profesionist remarcabil în marketing sportiv, a scris despre pilda unui boss de la Leo Burnett – să-i ascultăm pe colegi și dacă spun prostii, îi dăm afară, dacă nu, nu. N-am prins legătura cu Osaka, dar să nu-l dăm afară pe Botzi doar pentru asta; măcar a încercat să înțeleagă niște resorturi. Alții, ca Geambașu, nici atât, au făcut pe moraliștii indiferenți – întorci banii cu lopata, ce-i cu figurile astea?

Ca și cum dacă ai bani, n-ai dreptul la depresie și banii ar ține loc de orice. Se vede că Briciul lui Occam nu mai taie pe nimeni la degete, foarte puțini se mai gândesc la varianta cea mai apropiată – Naomi are probleme psihologice care au răbufnit, ce o fi atât de complicat? De ce, de când, cum, astea-s întrebări pentru ea și terapeutul ei. Foarte urâte au fost amenințările în stil mafiot ale marelui Goliath Roland Garros-WTA – n-ai voie să nu vii la conferințe, dacă nu respecți asta, te dăm afară din circuit. Și încă ceva: m-aș feri și să cânt la mandolină cum că viața sportivului de azi e așa și pe dincolo și ce soartă crudă au toți – cum deja fac unii, punându-l la grămadă și pe săracul Christian Eriksen; ar fi simplist și reducționist. Da, e multă nepăsare și superficialitate și lăcomie în circuitul profesionist de tenis/fotbal/you name it – și da, unii, mai sensibili, cu probleme încă nelămurite, pot claca.

Un pic de luciditate și empatie ar rezolva lucrurile. Și pentru multinaționalele din UEFA, WTA si toate prescurtările lumii, dar și pentru haitiano-japoneza Osaka, pentru catolicul Cristiano sau musulmanul Pogba. Rabinic și ecumenist, nu?

Creator: Octavio Aburto Copyright: All Right Reserved -https://cmbc.ucsd.edu/research/sustainable-ecosystems/

Categories
planetarium politics sports

pro tv, această televiziune De Jos

Pro tv devine un post din ce în ce mai dubios; după ce că promovează un stil de comentariu sportiv în care preamăresc până la ridicol orice gest tehnic, acum ne anunță că n-or să spună Țările de Jos ci Olanda. OK, înțelegem ca e o problemă pentru audiență – o țară își schimbă numele, de fapt impun un nume deja folosit de unele țări (pentru cei care încearcă sā țină pasul cu realitățile, francezii spun Pays Bas de zeci de ani, deci nu e o noutate absolută). Dar, în loc să spunā, din când în când, “Țările de Jos, adică Olanda”, “Țările de Jos, noul nume al Olandei” sau orice text informativ de genul ăsta, pro tv, această televiziune de jos, își bagă toate membrele de jos în orice demers civilizat îi profesionist de informare.

Photo – copyright holland.com – https://www.holland.com/global/tourism/information/general/netherlands-vs-holland.htm

Categories
planetarium politics sports

Kasparov și Coposu. Șah la Politică.

Voiam să scriu despre Kasparov, că mi-a plăcut interviul din Libertatea și mă gândeam că tocmai se întâmplă un super-eveniment în țara asta, ignorat aproape total – Superbet Chess Clasic. Noroc cu publicitatea pe care i-o face fostul mare campion cel mai longeviv numărul unu în șahul mondial – a rezistat 255 de săptămâni, cam 5 ani per total. Nu-s chiar un mare pasionat de șah deși mi-ar fi plăcut să învăț și să joc mai mult, dar citeam în adolescență despre marile meciuri ale anilor ’80, când ziarul Sportul era chiar generos cu știri despre Karpov vs Kasparov, Judith Polgar și clasamentul coeficienților ELO.

Răscolind în sertarele memoriei după cuvântul-cheie șah, dau și peste Elisabeta Polihroniade și rubrica ei săptămânală, “Șah și mat” cred că se chema; în acel sfert de oră intrai parcă într-o altă lume, departe de toată propaganda homerică, absurdă și ireală a acelor vremuri. Și tot hățișurile unor arhive – ale Youtube – mă aduc, în premieră, la acest interviu, luat lui Corneliu Coposu, care, acum aflu, fusese un bun șahist și jucase în închisoare zeci și sute de partide a l’aveugle, în orb, cu colegi din alte celule, “spre disperarea gardienilor, care nu știau ce e nebunul la F4…” (de la min 03:04).

Și uite că fluxul memoriei te aduce fix unde voiai să ajungi – oamenii cu adevărat verticali, întâmplător sau nu mari jucători sau mari pasionați de șah, fac un anume tip de politică. Coposu și Kasparov. Ce meciuri politice ar fi putut juca cei doi, dacă ar fi ajuns prim-miniștri; în ce variantă de univers alternativ de pe tabla de șah a istoriei s-ar fi întâmplat asta?

Kasparov are o luciditate și o sclipire în gândire pe care rar o vezi; pare evident că șahul l-a modelat și asta validează și observația lui Coposu din interviul de mai sus – “jucătorii de șah sunt în același timp oameni foarte onești și de caracter; cred că șahul contribuie la formarea caracterului” (min 05:40). Între alte teme interesante pe care le discută, Kasparov pledează în interviul din Libertatea pentru schimbarea paradigmelor în educație.

“Cum schimbăm educația ca să ne asigurăm că copiii vor beneficia de experiențele noastre? Predându-le conceptul „ce?”, oferindu-le cunoaștere, nu mai are sens. Ei pot să facă „swipe” cu degetul pe un ecran și găsesc informația pe care profesorul i-ar fi putut-o preda într-un an. Cum facem trecerea de la a-i învăța „ce?” la a-i învăța „cum?” Aceasta este tranziția cu adevărat importantă.”

Și asta e doar una din multele lui fațete. Cea mai puternică și impresionantă e cea de opozant major al lui Putin. A fost încarcerat în 2007, i-au dat drumul după cinci zile; bătut apoi de poliție, cinci ani mai târziu, a decis să plece din țară. Întrebat dacă s-ar întoarce vreodată în Rusia, răspunde cu o mutare blitz, punând reflectoarele peste altă chestiune care arde:

“Alexei Navalny came back. What’s the point of becoming a martyr?”

Viitorul, raportat la trecut, i se pare mult mai sumbru dar și mai optimist, în același timp, ca o pisică a lui Schrodinger sovietică și nu prea.

“… the regime is more aggressive and more dangerous than the Soviet politburo. Yet at the same time there’s also a chance, because young people know how different life is outside of Russia.”

Citiți tot interviul din The Guardian despre Rusia, Putin și viitorul lor și al nostru; descoperiți acolo dimensiuni grozave ale personalității și minții lui sclipitoare. Și apoi uitați-vă la The Queen’s Gambit, dacă nu l-ați văzut deja. Kasparov a fost consultantul special al seriei și are și de-acolo alte super-povești, despre cinema, URSS și șah, evident.

Photo – copyright Traian Panghe, Versoix, Elveția

Categories
planetarium

teorema Hainelor

Mi-am luat zilele trecute niște pantaloni scurți de la Lidl-ul de lângă cartier și mă gândeam, uitându-mă la ei și la mine – prin intermediul oglinzii, să zic așa – că maxim până la același Lidl o să ies cu ei. Bine, pot extinde zona și până la un Lidl din oraș și chiar până la o terasă, dar să aibă musai un Lidl în zonă.

Cumva, hainele astea de la hypermarket vin la pachet și cu itinerariul social în care le vei purta. Ți-ai luat un tricou de 30 de lei? Cam de aceeași sumă te plimbi cu el. Încalți o pereche de șlapi de 25? O să -i tocești până la concurența sumei – să zicem de maxim 50 de ori până la gunoi. Dincolo de asta, e exploatare sălbatică a sarmanilor șlapi; n-o să vă ierte nici frații lor următori dacă nu le respectați durata de viață.

De fapt, cred că în general hainele cumpărate de oriunde vin la pachet și cu destinațiile în care o sa le porți. Ti-ai luat cămașă de la mall – o îmbraci când mergi la film la mall. Ai cumpărat o bluză Lacoste din Lisabona, te duci cu bluza în Lisabona – asta e aplicarea teoremei la mine, voi înlocuiți cu ce vreți. Am dat și de un tricou luat acum mulți ani din Barcelona; mâine dimineață m-aș sui echipat cu el, să mai dau o tură prin Barri Gotic și Barceloneta.

Teorema Socială a Purtării Hainelor asta ar fi: distanța socială până la care porți o haină începe de acasă și se întinde până la locul achiziției. Alte ocazii sociale sunt tot aplicații ale teoremei – restaurantul în care te vezi cu cineva, îmbrăcat în sacoul de la Cutare, e o extensie de brand a lui Cutare înspre food – același public, aceeași politică de prețuri, e clar că-s tot ei.

Încurcăturile de magazine nu-s bune, nasc încurcături și mai mari – adică nu vă luați costum de baie de la Carrefour, că acolo nu-i nici piscină nici mare. Maxim, mergeți la un hypermarket de la mare și vă luați de acolo.

Photo – copyright Traian Panghe, Lisabona, 2017

Categories
cinemarte planetarium politics

Who, What, When, Where, Why

Am în planul de postări o grămadă de filme și seriale bune de tot văzute în jumătatea asta recentă de pandemie – despre primele luni de home cinema non stop am scris aici și aici – dar ce-mi dă ghes (de când n-ați mai auzit expresia asta ?) să scriu e un film găsit aseară, într-o doară, pe Netflix, State of play. Părea o alegere bună pentru ceva alert, smart enough și suficient de non-depresiv pentru o seară ploioasă. Și chiar a fost, mi-a plăcut. Russel Crowe e un ziarist hârșit, în echipă cu Rachel McAdams, frumușică foc – ea a mai făcut recent un film cu jurnaliști, încă și mai fain, care a luat și câteva Oscaruri – apoi Helen Mirren, not so great și eternul trist Ben Affleck, tot așa, not great, not terrible.

Și-atunci de ce laud filmul, dacă deja-i critic pe monstruleții ăștia sacri? Pentru că a rezonat puternic cu o perioadă în care am fost ziarist, vreo cinci ani, în cele două studenții de la Jurnalism și Drept. Vreo jumătate de an am petrecut într-un soi de batalion disciplinar al jurnalismului – Mediafax Externe. Dintr-un maldăr de foi lungi de la France Presse, Associated Press și Reuters, care curgeau încontinuu pe fax – da, pe fax, 1993, mileniul trecut – trebuia să scrii în zece minute o știre de un sfert de A4. Acolo am exersat din greu principiul celor 5 W – Who, What, When, Where, Why. Când ceva ce citiți pe net răspunde în primul paragraf la toate astea, cu acuratețe și verificabil, e o știre.

Apoi m-am angajat editor de știri. După cele 8 ore zilnic, dimineata, seara și ture de noapte de la Mediafax, am dat un test dur, ca de BBC, făcut de o tipă căreia îi sunt recunoscător pentru că m-a angajat doar pentru că am răspuns beton, în jumătate din timpul acordat. Nu împlinisem 22 de ani, eram student la două facultăți din Universitate și aveam un job de 400 de dolari. Ca să înțelegeți, inginerii nu câștigau nici 200 iar profesorii abia dacă aveau 300. E drept că inflația și politica financiară dubioasă de la acel ziar mi-au înjumătățit salariul dupa nici doi ani; deja alte povești. Acolo am decoperit puterea, slăbiciunile, traumele și scheletele din dulapuri ale jurnalismului de investigații. Eu am fost editor, unul bun, dădeam titluri tari dar de admirat și de aplaudat în presă sunt reporterii. Mai ales cei de investigații. Am văzut în acea perioadă cum serviciile acaparau deja lumea presei; atunci nu înțelegeam tot ce se petrecea dar vedeam destule lucruri gri și urât mirositoare. O lume colcâind a intrigi și secrete și șantaje, o lume despre care ar merita făcut un film, așa cum e State of Play. Și uite cum păcălesc lumea că aș scrie despre cinema, când eu povestesc despre mine.

Zi cu filmul ăla

Da, filmul e despre presă. Despre puterea uluitoare a adevărurilor scoase la lumină de oameni nebuni, de un eroism deseori inutil, încăpățânați, idealiști, uneori șmecheri și plini de tupeu, mereu scormonitori. Adevăruri incomode, terifiante, secrete dezvăluite pentru care îți poți risca viața, interesul public pus deasupra a orice altceva, despre asta e filmul. Despre asta este jurnalismul. Astăzi, astfel de lucruri par filme SF în România. Câți oameni mai publică anchete și dezvăluiri relevane și cutremurătoare? Îi numeri pe degete și nici măcar nu ești sigur că-s doar jurnaliști.

Altfel, intriga e destul de clară; nu fac spoilere dar nici nu sunt foarte modest; am simțit ceva fishy de la început la unele personaje, să nu dați sentințe pe primele impresii. Și schema e oarecum clasică – în orice societate sunt entități, organizații, sisteme care vor să acumuleze cât mai multă putere. Vorbesc de o societate democratică, pentru că în dictaturi puterea e nenegociabilă și concentrată la vârf, acolo nu e nici o bătălie. Forța pe care o emană personajul lui Crowe dar și cel jucat de Rachel McAdams, un pic melodramatică așa, e reconfortantă, simți că într-o lume normală, ai nevoie de astfel de oameni, care să pună reflectoarele pe umbrele și griurile societății. Și mi-a mai plăcut – spoiler alert – că n-au cedat tentației de a-i cupla pe cei doi. Deși pare clar că s-ar fi putut întâmpla în rulote, după Stop-ul regizorului.

Photo – copyright Traian Panghe, Constanta, 2018

Categories
marketing planetarium sports

European Super League, acest joc inventat de Cersei și Jamie Lannister

Unul din primele impulsuri de a relua scrisul aici a fost inițiativa European Super League, anunțată și susținută până în pânzele albe de una din marile hahalere ale fotbalului, Florentino Perez. Un debut triumfalist și o cădere în nas în mai puțin de 48 de ore, demnă de marile gaguri ale cinematografiei; rar vezi atâta orbire, prostie cinică, expuse în lumina atâtor reflectoare.

Media de sport din ro a fost anesteziată pe subiect și, ca atare, tăcută. Titluri bombă, clickbait-uri, traduceri aproximative după marile headline-uri europene și cam atât. Unul din puținii ziariști care știu fotbal european, documentat și pasionat de ceea ce face de mai mult de 20 de ani, a încercat o analiză. I-a ieșit o compunere de clasa a treia, cu un consistent umor involuntar.

E de scris o mini-analiză-la-analiză, vă zic că merită. Și mai e ceva – omul e complet lipsit de talent în a comenta la TV: se oprește des în mijlocul frazei, pare că rumegă la propriu ăăăăă -uri și mnmnnn-uri; să vă uitați, e la Digi la meciuri din Italia, Spania; poate un alt semn că ar trebui să facă fix ce se pricepe și nimic mai mult, cine știe.

Ok, click pe articol: întâi ne spune că a așteptat o zi, nu s-a repezit, ca altii, la cald, a stat un pic să reflecteze. Apoi începe vijelios cu o paranteză; zici că e o problemă de algebră. Nu zice rău despre fotbalul românesc care s-a exclus singur din cel european etc dar legătura cu superliga ăstora nu e nici măcar la Ploiești. Un pic ostenit, ne anunță: “Am închis paranteza, revin la fondul problemei”, după care sinapsele capotează cu totul, se predau, ca francezii * – “Sincer, nu știu exact care să fie acest fond”.

Practic, omul admite că nu pricepe mai nimic. Sigur, aici nu e doar fotbal, e și înțelegerea societății în care trăim, a exceselor și derapajelor globalismului. E ceva mai mult decât să știi să scrii o echipă în 4-4-2 sau cine a câștigat La Liga în ultimii 30 de ani. Și ca să vedeți că nu-s rătăcios și nu fac ironii gratuite, să vedeți cum continuă:

” Ce ne supără pe noi acum? Faptul că unii bogați s-au aliat și au creat o societate a lor, dându-i la o parte pe cei de lângă care au plecat, dar care n-au putut ține pasul? Îmi pare rău să vă spun, dar e un lucru care se întâmplă și-n viețile noastre. Poate că mulți dintre noi (eu sigur da) au avut în viață prieteni care, în timp, s-au descurcat mai bine, au progresat ceva mai mult, au urcat ierarhii sau pur și simplu sunt acum mai înstăriți decât erau acum ceva vreme. Pentru că i-a dus capul, pentru că au avut curaj, pentru că au profitat de oportunități, pentru că au avut noroc, nu contează. Ei ne rămân prieteni, căci îi știm de-o viață, dar ne-am îndepărtat ușor de ei, nu neapărat pentru că ne-ar fi respins, ci pentru că noi nu puteam ține pasul cu ei, cu mașinile lor, cu hainele lor, cu vacanțele lor, cu restaurantele lor, cu grădinițele și școlile copiilor lor, cu cheltuielile lor. I-am evitat o dată, de două ori, de trei ori, apoi ei au început să-și găsească alt anturaj, la dimensiunile și percepțiile lor. Între timp, noi ne-am făcut alți prieteni, cam ca noi, cu care să mergem în vacanțe și la restaurante și să ne ducem viața mai departe. Pentru că, ce să vezi, așa e viața!”

Recunosc că am citit de două ori, tot căutam o întorsătură, o idee, ceva. Nu, primul instinct era corect – un hohot de râs și concluzia clară: ce prostie, să compari situația fotbalului european cu o filosofeală ieftină de cafenea.

Distracția nu se termină însă aici. Omul ridică un pic mâinile de pe taste și aude un mic Giminy – Andrei, n-ai luat-o bine… Apoi stă un pic și încearcă să dea înapoi dar se împotmolește de tot în marșarier: “Nu știu exact dacă fotbalul trebuie privit în acest fel. E totuși un sport, dar a devenit și-un fenomen social. Înclin să cred însă că da, e însă și foarte posibil să mă înșel.” Practic, în două paragrafe consecutive, omul reușește performanța de a spune că nu știe dacă are dreptate și că nu știe care e fondul problemei. Nu știe, dar scrie. Cam ăsta e nivelul presei de sport. Singurul care pune mai clar punctul pe i este Georgescu. M-așteptam la mai multe șarje, așa cum deseori scrie Adrian, dar le spune foarte succint, inginerește, concis.

Și tu ce crezi? Sau doar îi comentezi pe alții?

Păi am tot luat-o pe departe, că de-aia m-am și turat, citind păreri lipsite de noimă. Fotbalul nu e și nu va fi niciodată un calcul financiar de vânzări și încasări. E de bun simț, it’s not rocket science. Oamenii din fruntea acestor mari cluburi nu mai înțeleg de unde a plecat totul, dacă or fi știut vreodată.

Fotbalul este în primul rând libertate. Libertatea de a bate mingea oriunde, ore în șir și de a visa că poți ajunge sus, de oriunde ai pleca. Una din cele mai mari campanii Adidas, Impossible is nothing, are un spot super fain. Cum ar mai putea visa un puști din Valencia sau din Porto că echipa lui, cu el în pe teren – sau în tribună, nici nu mai contează – ar mai ajunge vreodată în finala UCL?

Tot aud oameni spunând că fotbalul a ajuns să fie doar marketing, cu aerul acela.. știu ei cum stă treaba. Nu, nu e adevărat. Marketingul a intuit că fotbalul are succes. Pentru că fotbalul produce mereu povești uimitoare despre succese, despre înfrângeri și iar victorii, despre pasiune, despre muncă, talent, seriozitate. Da, toate aceste mari cluburi au în spate astfel de mari povești dar e o iluzie stupidă să creadă că ei dețin monopolul marilor mituri și legende ale fotbalului.

Viața e mereu plină de surprize, chiar și în formatul marketizat al marelui fotbal european încă mai apar povești:
Atalanta supraviețuiește din greu, decenii la rând, în mlaștinile promovărilor/retrogradărilor dar se califică de trei ori la rând în grupele UCL și marchează 255 de goluri în 3 campionate consecutive – 98 în campionatul trecut!
Leipzig face semifinală în Champions League, la patru ani după ce a promovat în Bundesliga. Sigur, sunt bani mulți acolo dar sunt bani și în alte echipe care n-au avut succes sportiv.
Ajax, o fostă mare echipă, e la câteva minute de o nouă finală Champions, după 15 ani și pierde în ultimele secunde la Tottenham, o echipă care juca în cupele europene din douăzeci în douăzeci de ani.
Cum să progreseze fotbalul, cum să apară povești noi, câtă vreme cele 12 vor să aibă monopol? Mereu aceiași, mereu fiecare cu fiecare, European Super League pare a fi fost inventată de Cersei și Jamie Lannister, plictisiți de turnirurile proprii.

*nu știti bancul? e foarte tare și sec, mai ales în engleză: some people in a conference; the speaker (maybe German, maybe English) says to the audience: let’s have a little exercise, please: raise one hand if you like French and raise them both if you are French.

Photo – copyright Traian Panghe, Lisabona, 2017

Categories
planetarium politics

Navalnâi. de Vladimir Sofoclevici Putin

În decembrie, după ce am văzut cele doua părți ale mini-documentarului despre tentativele regimului Putin de a-l asasina pe Alex Navalnâi – aici e prima parte iar aici cea de-a doua – am început să scriu câteva rânduri. Prestația de realizator de documentare a activistului rus mi s-a părut remarcabilă. Foarte dezinvolt, explică totul clar, cursiv. Are carisma unui John Oliver sobru, care-a vazut mai multe decat zglobiul stângist american, altfel corect și inspirat în multe tirade – mai putin in cele in care incearca, penibil, sa explice criza venezueleană.

Foarte smart observatia lui Armand Goșu, un reputat profesor de istorie și expert în chestiunile rusești, despre curajul incredibil al celor din jurul lui Navalnâi. O mână de oameni ar putea scormoni haosul și cenusa imperiului lui Putin, apropo de filmul în care a strălucit Dinică, singurul actor român cu un mare premiu înainte de ’89, la Karlovy Vary

Rândurile de mai sus rămăseseră în draft prin decembrie, când au apărut cele două episoade ale investigației lui Navalnâi. Între timp, omul s-a întors în Rusia, știind că va fi arestat și aruncat în inchisoare. E un personaj tragic descins mai degrabă din Sofocle; să știi că vei fi încarcerat și să revii în țara ta, să suferi atât de tare, este ceva dincolo de cuprinderea obișnuită a lucrurilor.

E totul foarte putred in Rusia de azi, vorba lui Hamletovici. Să vezi o mână de oameni cu mâinile goale, adunati în jurul lui Navalnâi, luptând împotriva unui Putin care are totul pare un scenariu hollywoodian simplist, croit pe o realitate binară, banală. Și totuși, realitatea e într-atât de crudă și dură. Oamenii din jurul lui cad unul câte unul – zilele trecute, avocatul lui a fost arestat, dar parcă din ce în ce mai puțini câți sunt, devin din ce în ce mai puternici.

Cine știe, poate că, într-un anumel fel, Putin și Merkel și Biden joacă fiecare la rupere, pe mușchii, tendoanele și coloana vertebrală a lui Navalnâi – care au ajuns, la propriu, teren de luptă geo-strategic de azi. Asumându-și parcă acel destin tragic al personajelor de acum câteva mii de ani, el însuși spunea zilele trecute, că a ajuns un schelet. Pare că marie tratativele subterane se duc pe trupul acestui om iar cei trei mari sunt chirurgii care se bat zdravăn în sala de operații. Putin, sardonic și crud, îl lovește năpraznic în timp ce ceilalți încearcă disperați să-l oprească.

Indiferent dacă e sau nu protejat, să te arunci chiar tu într-o astfel de bătălie, cu sau fără aliați puternici în spate, e un tip de curaj cum cred că Rusia nu a avut niciodată. Aș îndrăzni să spun că dacă Navalnâi supraviețuiește, va intra în istoria Rusiei pe ușa din față a Pieței Roșii.