Categories
business marketing sports

pariuri pe genunchiul broaștei

Nu mi-e ușor să scriu despre subiect. E despre o industrie legală, ca om de advertising și marketing ar trebui să nu am prejudecăți; un fost coleg de facultate, fost publicitar, avea o vorbă, spusă cu un soi de emfază, dar corectă în fond – promovezi un săpun sau un președinte, e totuna.

La nuanțe însă, nu prea e. Pariurile, că despre ele e vorba, sunt o plagă socială teribilă în România. Explozia lor e un semn teribil pentru societate și vorbește loud and clear despre lipsa de speranțe și de opțiuni a sute de mii de români care își pun banii pe o variantă sau alta, pe o variabilă oarecare. Bugete de familie tăiate drastic, lipsuri, adicții oribile, oameni înnebuniți de perspectivele iluzorii ale unor câștiguri.

Mai mult, break-urile publicitare sunt pline de ad-uri la case de pariuri. Zeci de campanii, multe din ele penibile, simpliste, cu foști fotbaliști ajunși endorseri, din lipsă de perspective, din comoditate și tentația câștigului ușor. Mai nou, apar pe sticlă și jurnaliști, mai mult sau mai puțin respectabili; toată lumea mănâncă o pâine-două-nouă din pariuri.

În timpul ăsta, cum ziceam, milioane de români cotizează zilnic, unii de-o bere, alții de-un sfert de salariu sau “banii de ghiozdane la copii” pentru niște iluzii. Sigur, industria hazardului e parte din economia mondială – asigurări, cotații bursiere, cripto – dar mizeria asta de industrie de pariuri mănâncă sufletele multor oameni sărmani. Și s-a instalat ca o pelagră pe media de sport si pe toate calupurile publicitare. Urât.

Și mai e ceva. Conținutul de sport e distorsionat deja la maximum. Statistici și hard data sunt aruncate în eter haotic și aberant – e un băiat la Digi SPort, George Dobre, vorbește cu o sută la oră și de cele mai multe ori umple timpul și spațiul cu cifre absolut inutile. Nu mai e loc de analize, de comentarii, de povești despre fotbal, totul e o statistică aberantă, pe care nimeni nu o ascultă, pentru că e prea mult, mult prea mult. O harababură tristă a ajuns presa sportivă, o breaslă transformată în pariori. E și o dezamăgire personală la mijloc, recunosc; acum 25 de ani, în prima, dar și în a doua studenție am fost editor și apoi reporter de sport, vreo doi ani. Fără să o dau în patetisme și memorialistică ieftină, dar presa sportivă a ajuns pur și simplu, cu câteva excepții, un apendice al pariurilor.

Poate că ar fi timpul și de fapte bune. Industria de pariuri ar trebui să finanțeze campanii pentru oamenii cu adicții, să le spună tuturor să parieze cât mai puțin. Să plătească psihologii specializați în adicții care să-i vindece pe oamenii care vor să scape de nebunia asta, că e o nebunie să pariezi zilnic sau săptămânal zeci, sute și mii de lei. Sigur, toți au mini-CSR-urile lor invizibile de care nimeni nu aude. Nu de gesturi de fațadă e nevoie, ci de implicare consistentă. Să-i școlească un pic pe toți șomerii fără perspective, să le dea un sens oarecare vieții lor dezastruoase. O bursă de locuri de muncă, niște școli profesionale de meserii, o grămadă de lucruri s-ar putea face; astfel, oamenii ar avea venituri sigure iar industria ar avea apoi încasări predictibile. Dar cine vede mai departe de genunchiul broaștei?

Photo – @copyright Traian Panghe, 2018, Tinos, Grecia

Categories
business marketing planetarium sports

David de neam prost vs Goliath mafiot – luptele de azi ale starurilor cu sistemul

Pare că în haosul pandemic și post-pandemic e loc de orice. Ca și cum ne-am fi plictisit în ultimul an, vedem acum mari vedete din câte un domeniu – fotbal, de exemplu – care declanșează crize și furtuni mediatice din câteva gesturi. În sine, gestul lui Cristiano de a da deoparte sticlele de Coca-Cola, sponsor oficial UEFA EURO 2020, este o simplă neam-prostie, dar valurile pe care le-a creat le dau amploare și fast. Mai degrabă mediatice și nu financiare, pentru că fluctuațiile la bursă pentru Coca-Cola au fost practic insignifiante.

Și pentru că m-am pronunțat, o să și explic – e remarcabil și de aplaudat că omul Cristiano duce o viață sănătoasă și ne-ndeamnă și pe noi la asta. În același timp, e de prost gust ca jucătorul Cristiano, de aproape 20 de ani în circuitul profesionist, să arunce la gunoi un întreg sistem de relaționare, contractuală, financiară, administrativă etc care face ca lucrurile să funcționeze și de care a profitat și el, ca toți cei implicati. Showbizul sportiv n-ar avea azi atâta forță și strălucire fără parteneri precum Coca-Cola. Marii sportivi ai lumii, precum Ronaldo, au un merit enorm, de asemenea. O relație win-win pe care omul Cristiano a nesocotit-o și a disprețuit-o, deși se bucură și el de mulți ani de acest win-win.

Nu spune nimeni să propovăduiești ce nu-ți place și e foarte adevărat că nu toate produsele din lume le priesc tuturor, dar, într-un mod rezonabil, nimeni din comerțul mondial legal nu vinde otravă. Fiecare cu gusturile și nevoile lui.
Acest tip de intoleranță absolută și absurdă – nu-mi place mie, nu e bună, să nu mai bea nimeni – pe care o trădează de fapt gestul lui Ronaldo e cu atât mai străvezie în manifestarea altui răzvrătit al soartei, Pogba. De la înălțimea convingerilor religioase de data asta, omul dă deoparte o sticlă de Heineken fără alcool, mânat de aceeași credință absurdă în exclusivitatea deținerii adevărului.

Piesele aflate în anumite poziții în puzzle-ul societății de azi par să poată zgâlțâi sistemul, prin manifestări de voință aproape instinctuale, Cristiano pare un David post-modern, cum ar spune cei care cad des în gropile marilor comparații, ridicole de fapt. Poate că societate nu mai e suficient de bine structurată,, nimic nu e imuabil și definitiv, în fond. Manifestările astea de anarhie ale unor staruri poate că trădează ceva, nu știm ce; poate că noi comentăm acum semne încă nedescifrabile ale evoluției societății.

O primă coliziune a unui star-system cu sistemul a fost acum câteva săptămâni, deși datele bătăliei au fost altele – Naomi Osaka vs Roland Garros&WTA. Să zicem că WTA nu e chiar un brand, e o organizație, dar în alianță cu Roland Garros devine un colos comercial și de marketing. Puține păreri din media locală am văzut atunci. Lorand Balint, un profesionist remarcabil în marketing sportiv, a scris despre pilda unui boss de la Leo Burnett – să-i ascultăm pe colegi și dacă spun prostii, îi dăm afară, dacă nu, nu. N-am prins legătura cu Osaka, dar să nu-l dăm afară pe Botzi doar pentru asta; măcar a încercat să înțeleagă niște resorturi. Alții, ca Geambașu, nici atât, au făcut pe moraliștii indiferenți – întorci banii cu lopata, ce-i cu figurile astea?

Ca și cum dacă ai bani, n-ai dreptul la depresie și banii ar ține loc de orice. Se vede că Briciul lui Occam nu mai taie pe nimeni la degete, foarte puțini se mai gândesc la varianta cea mai apropiată – Naomi are probleme psihologice care au răbufnit, ce o fi atât de complicat? De ce, de când, cum, astea-s întrebări pentru ea și terapeutul ei. Foarte urâte au fost amenințările în stil mafiot ale marelui Goliath Roland Garros-WTA – n-ai voie să nu vii la conferințe, dacă nu respecți asta, te dăm afară din circuit. Și încă ceva: m-aș feri și să cânt la mandolină cum că viața sportivului de azi e așa și pe dincolo și ce soartă crudă au toți – cum deja fac unii, punându-l la grămadă și pe săracul Christian Eriksen; ar fi simplist și reducționist. Da, e multă nepăsare și superficialitate și lăcomie în circuitul profesionist de tenis/fotbal/you name it – și da, unii, mai sensibili, cu probleme încă nelămurite, pot claca.

Un pic de luciditate și empatie ar rezolva lucrurile. Și pentru multinaționalele din UEFA, WTA si toate prescurtările lumii, dar și pentru haitiano-japoneza Osaka, pentru catolicul Cristiano sau musulmanul Pogba. Rabinic și ecumenist, nu?

Creator: Octavio Aburto Copyright: All Right Reserved -https://cmbc.ucsd.edu/research/sustainable-ecosystems/

Categories
business marketing

Condica de reclame și reclamații (III) – Twistul lui Despot și finalul epic salvează campania Tazz de lasFierbințeală

Toată lumea din industrie s-a uitat la noul film de scurt metraj al brandului Tazz by emag iar cine nu l-a văzut, îl vede aici, sper. Întâi aș remarca bugetul; nu-s cel mai avizat producător A-V din piață, dar așa, din avion, e aproape de cinci zerouri; oricum sunt patru cifre cu una mare în față, mai rar pe la noi, mai ales în pandemie.

Apoi e o discuție mai amplă despre noul fusion client-agentie-endorser/actor/comediant. Sunt deja multe campanii în care brandurile, la propunerea agențiilor sau din inițiativa proprie, au adus stand-up-eri, actori, artiști, cărora le-au dat mână liberă la creație în diverse concentrații, să zic așa, agențiile rămânând cu un anume input creativ, mai mic sau mai mare. În astfel de proiecte, nu există roluri clare, doar regizorul e instanța supremă, Înalta Curte de Creație și Producție; în rest, un talmeș-balmeș creativ-sau-nu-prea, în care dinamica agenție-endorser/actor dă tonul și direcția. Deseori, agenția e pusă în fața scriptului împlinit, mai spune două trei chestii și gata; alteori, ea vine cu ideea, o dezvoltă cu endorserii, clientul se uită la unii și la alții cu atenție și aprobă produsul final care nu mai seamănă cu ce era inițial.

Și apropo de asta, e interesant de urmărit dinamica dialogurilor din acest making of vorbit pe care-l face Moisescu alături de protagoniști; aș fi fost curios să-l aud și pe Buliga dar probabil că nu era disponibil din motive de regie pentru Las Fierbinți. Entuziasmul nestăvilit al gazdei nu ascunde chiar toate ridurile campaniei. Mai ales în poveștile ușor forțat-vesele ale lui Suciu întrezărești câteva mici-mari-discuții întâmplate acolo. Detaliile care m-au făcut să râd au fost promovarea impetuoasă pe care și-o face Bobonete (la 07:55) și subsecvent, ideea că el și-a prezentat scripturile direct la client, care a chemat apoi și agenția să lucreze, împreună cu Bobonete. Vă imaginați amplitudinea ridicărilor de sprâncene la Jazz când a sunat clientul – guyz, tocmai am primit de la Bobonete un script…

E evident că în astfel de situații, managementul de proiect se împrăștie difuz între agenție, client și celălalt furnizor de creație, Bobonete în speță. Frustrarea pentru agenții e că nu mai au controlul iar clientul așteaptă ca cei doi furnizori să se-nțeleagă între ei. Așteptările sunt însă diferite și poziționările destul de contondente – omul-vedetă vine cu un profil și cu o reputație câștigate în showbiz și vrea să-și impună rapid argumentele – glumele le fac eu, gagurile sunt ale mele, facem totul cum îmi place mie. Agenția și clientul sunt însă destul de circumspecți când se retrag să analizeze; în sala de spectacole și pe ecrane decid încasările și publicul dar în marketing sunt mai multe niveluri și criterii de evaluare. E un balet simpatic privit dinafară, o luptă sângeroasă fără sânge văzută dinăuntru.

Practic, agenția pierde project managementul dar câștigă un rol nou – acela de curator/negociator/ talent manager; sau hai să zicem managementul se diversfică – trebuie să cultive talentele, să le lase să se desfășoare, până la un punct sau altul, să negocieze apoi cu clientul, cu regizorul, să-i aducă pe toți la masă, dacă se poate înainte de filmari șamd.

Overall, am avut discuții înflăcărate cu mai mulți colegi despre video-ul ăsta; rămân la părerea că a ridicat standardul de producție în ro, nu neapărat și cel de calitate. Sunt niște nuanțe care sună strident – “con salsa-malsa”, de exemplu, e cam de porc și probabil unul din momentele în care agenția nu a putut să-și impună poziția (mi-e clar că replica e a lui Bobonete). Iarăși interesant e că Bobonete nu pomenește nimic de Jazz când își prezintă marfa pe canalul de youtube al recent lansatului său podcast DA BRAVO; omul mulțumește cu drag clientului, regizorului, casei de producție și atât.

Totuși, există un mare totuși care trebuie spus: video-ul are un twist absolut remarcabil care nu doar că salvează de la scufundarea în LasFierbințeală low level dar îl ridică masiv – metalele grele ale lui Despot, jocul lui actoricesc dar și prestația lui Chef Bontea și toată urgia și cafteala din final sunt epice. Super bravo pentru Jazz și pentru regie.

Și pentru client, da – e mare lucru să bagi atâția bani, chiar dacă îi ai de la șeful tău Mecena, pardon Emag și distorsionezi un pic piața de advertising în categorie. Poate că și ceilalți vor investi mai mult și mai bine. Nu am cifre în față dar am stat mult în fața ecranelor în ultimul an și pot să spun că nici un competitor internațional sau român nu a investit în producția vreunei campanii la nivelul celor de la Tazz. Poate la media să fi cheltuit mai mulți similar, dar în producție Tazz rulz.

Photo – copyright Traian Panghe, Bruxelles, 2019

Categories
marketing planetarium sports

European Super League, acest joc inventat de Cersei și Jamie Lannister

Unul din primele impulsuri de a relua scrisul aici a fost inițiativa European Super League, anunțată și susținută până în pânzele albe de una din marile hahalere ale fotbalului, Florentino Perez. Un debut triumfalist și o cădere în nas în mai puțin de 48 de ore, demnă de marile gaguri ale cinematografiei; rar vezi atâta orbire, prostie cinică, expuse în lumina atâtor reflectoare.

Media de sport din ro a fost anesteziată pe subiect și, ca atare, tăcută. Titluri bombă, clickbait-uri, traduceri aproximative după marile headline-uri europene și cam atât. Unul din puținii ziariști care știu fotbal european, documentat și pasionat de ceea ce face de mai mult de 20 de ani, a încercat o analiză. I-a ieșit o compunere de clasa a treia, cu un consistent umor involuntar.

E de scris o mini-analiză-la-analiză, vă zic că merită. Și mai e ceva – omul e complet lipsit de talent în a comenta la TV: se oprește des în mijlocul frazei, pare că rumegă la propriu ăăăăă -uri și mnmnnn-uri; să vă uitați, e la Digi la meciuri din Italia, Spania; poate un alt semn că ar trebui să facă fix ce se pricepe și nimic mai mult, cine știe.

Ok, click pe articol: întâi ne spune că a așteptat o zi, nu s-a repezit, ca altii, la cald, a stat un pic să reflecteze. Apoi începe vijelios cu o paranteză; zici că e o problemă de algebră. Nu zice rău despre fotbalul românesc care s-a exclus singur din cel european etc dar legătura cu superliga ăstora nu e nici măcar la Ploiești. Un pic ostenit, ne anunță: “Am închis paranteza, revin la fondul problemei”, după care sinapsele capotează cu totul, se predau, ca francezii * – “Sincer, nu știu exact care să fie acest fond”.

Practic, omul admite că nu pricepe mai nimic. Sigur, aici nu e doar fotbal, e și înțelegerea societății în care trăim, a exceselor și derapajelor globalismului. E ceva mai mult decât să știi să scrii o echipă în 4-4-2 sau cine a câștigat La Liga în ultimii 30 de ani. Și ca să vedeți că nu-s rătăcios și nu fac ironii gratuite, să vedeți cum continuă:

” Ce ne supără pe noi acum? Faptul că unii bogați s-au aliat și au creat o societate a lor, dându-i la o parte pe cei de lângă care au plecat, dar care n-au putut ține pasul? Îmi pare rău să vă spun, dar e un lucru care se întâmplă și-n viețile noastre. Poate că mulți dintre noi (eu sigur da) au avut în viață prieteni care, în timp, s-au descurcat mai bine, au progresat ceva mai mult, au urcat ierarhii sau pur și simplu sunt acum mai înstăriți decât erau acum ceva vreme. Pentru că i-a dus capul, pentru că au avut curaj, pentru că au profitat de oportunități, pentru că au avut noroc, nu contează. Ei ne rămân prieteni, căci îi știm de-o viață, dar ne-am îndepărtat ușor de ei, nu neapărat pentru că ne-ar fi respins, ci pentru că noi nu puteam ține pasul cu ei, cu mașinile lor, cu hainele lor, cu vacanțele lor, cu restaurantele lor, cu grădinițele și școlile copiilor lor, cu cheltuielile lor. I-am evitat o dată, de două ori, de trei ori, apoi ei au început să-și găsească alt anturaj, la dimensiunile și percepțiile lor. Între timp, noi ne-am făcut alți prieteni, cam ca noi, cu care să mergem în vacanțe și la restaurante și să ne ducem viața mai departe. Pentru că, ce să vezi, așa e viața!”

Recunosc că am citit de două ori, tot căutam o întorsătură, o idee, ceva. Nu, primul instinct era corect – un hohot de râs și concluzia clară: ce prostie, să compari situația fotbalului european cu o filosofeală ieftină de cafenea.

Distracția nu se termină însă aici. Omul ridică un pic mâinile de pe taste și aude un mic Giminy – Andrei, n-ai luat-o bine… Apoi stă un pic și încearcă să dea înapoi dar se împotmolește de tot în marșarier: “Nu știu exact dacă fotbalul trebuie privit în acest fel. E totuși un sport, dar a devenit și-un fenomen social. Înclin să cred însă că da, e însă și foarte posibil să mă înșel.” Practic, în două paragrafe consecutive, omul reușește performanța de a spune că nu știe dacă are dreptate și că nu știe care e fondul problemei. Nu știe, dar scrie. Cam ăsta e nivelul presei de sport. Singurul care pune mai clar punctul pe i este Georgescu. M-așteptam la mai multe șarje, așa cum deseori scrie Adrian, dar le spune foarte succint, inginerește, concis.

Și tu ce crezi? Sau doar îi comentezi pe alții?

Păi am tot luat-o pe departe, că de-aia m-am și turat, citind păreri lipsite de noimă. Fotbalul nu e și nu va fi niciodată un calcul financiar de vânzări și încasări. E de bun simț, it’s not rocket science. Oamenii din fruntea acestor mari cluburi nu mai înțeleg de unde a plecat totul, dacă or fi știut vreodată.

Fotbalul este în primul rând libertate. Libertatea de a bate mingea oriunde, ore în șir și de a visa că poți ajunge sus, de oriunde ai pleca. Una din cele mai mari campanii Adidas, Impossible is nothing, are un spot super fain. Cum ar mai putea visa un puști din Valencia sau din Porto că echipa lui, cu el în pe teren – sau în tribună, nici nu mai contează – ar mai ajunge vreodată în finala UCL?

Tot aud oameni spunând că fotbalul a ajuns să fie doar marketing, cu aerul acela.. știu ei cum stă treaba. Nu, nu e adevărat. Marketingul a intuit că fotbalul are succes. Pentru că fotbalul produce mereu povești uimitoare despre succese, despre înfrângeri și iar victorii, despre pasiune, despre muncă, talent, seriozitate. Da, toate aceste mari cluburi au în spate astfel de mari povești dar e o iluzie stupidă să creadă că ei dețin monopolul marilor mituri și legende ale fotbalului.

Viața e mereu plină de surprize, chiar și în formatul marketizat al marelui fotbal european încă mai apar povești:
Atalanta supraviețuiește din greu, decenii la rând, în mlaștinile promovărilor/retrogradărilor dar se califică de trei ori la rând în grupele UCL și marchează 255 de goluri în 3 campionate consecutive – 98 în campionatul trecut!
Leipzig face semifinală în Champions League, la patru ani după ce a promovat în Bundesliga. Sigur, sunt bani mulți acolo dar sunt bani și în alte echipe care n-au avut succes sportiv.
Ajax, o fostă mare echipă, e la câteva minute de o nouă finală Champions, după 15 ani și pierde în ultimele secunde la Tottenham, o echipă care juca în cupele europene din douăzeci în douăzeci de ani.
Cum să progreseze fotbalul, cum să apară povești noi, câtă vreme cele 12 vor să aibă monopol? Mereu aceiași, mereu fiecare cu fiecare, European Super League pare a fi fost inventată de Cersei și Jamie Lannister, plictisiți de turnirurile proprii.

*nu știti bancul? e foarte tare și sec, mai ales în engleză: some people in a conference; the speaker (maybe German, maybe English) says to the audience: let’s have a little exercise, please: raise one hand if you like French and raise them both if you are French.

Photo – copyright Traian Panghe, Lisabona, 2017

Categories
business marketing

Condica de reclame și reclamații [II]

Încep, contraintuitiv și aparent falimentar – probabil că nu se mai uită nimeni mai departe – cu una nouă și funny, apărută alaltăieri, 4 mai – un tweet Ryanair despre numirea lui Mourinho la AS Roma. Dacă sunteți grăbiți să mai dați alte click-uri, iată textul – Jose will be happy to know that we currently fly London to Rome from only £14.99. Due to his lack of trophies at Spurs, we expect a carry-on bag will suffice for this trip.

Și încă o chestie, notată tot de curând, un copy la fel de bun ca prima dată când l-am auzit anul trecut, într-un soi de anunț radio, nici măcar spot, pentru Sindolor Gel – totul e miscare; durerea e singura pauză din lume. Sună ca un adevăr adânc și greu. Bini di tăt, o idee cu un super-potențial de comunicare.

Și un spot bun cu umor elvețian, dacă e posibilă sintagma asta și iată că e. Anti-reclama ca idee creativă, bravo băieți. Bine, Roger nu e cel mai mare comediant în viață, nici nea Bob nu mai e cel din Meet the parents, dar rămâne un simpatic, mai ales când îl trimite pe Federer la Tom Hanks.

Photo – copyright Traian Panghe, Tinos, Grecia, 2018

Categories
marketing

Condica de reclame și Reclamații [I]

Mă uit, ca tot omul din advertising&marketing, la campanii, activări, idei, cum și ce comunică brandurile. Îmi notez tot felul de detalii și mi-am propus anul trecut, când pandemia era în toi și inactivitatea la fel de efervescentă, să scriu un soi de jurnal-observator. Reconstitui acum, o parte din el, cu observații mai vechi și mai noi.

Printre cele mai bune din ultima vreme, musai de bifat real time ad-ul Heineken, făcut după anunțul intempestiv, haotic și ridicol în cele din urmă, de înființare-desființare a unei Super Ligi Europene de fotbal, nebunie risipită ca un fum în mai puțin de 48 de ore. Adul e super punchingDon’t drink and start a league – și, evident, foarte smart, ca un câlcâi al lui Madjer, dacă tot vorbim de mari echipe ca Porto, care n-ar avea loc în sala de bal a acestor pseudo-aristocrați, dornici să se incrucișeze numai între ei, ca-n jocurile incestuoase ale tronurilor din Evul Mediu real sau imaginar.

Cămara Noastră, cuibușor de mici prostii

Acum vreo câteva săptămâni am văzut pe linkedin o nouă campanie Cămara Noastră, brandul dezvoltat de Lidl; se lăuda chiar agenția. Am râs cu poftă, văzând spotul și citind apoi valul de comentarii entuziasmate, wow. Adevărul e ca e greu cu brandurile, nu e ca și cum aranjezi niște produse la raft și gata, merge banda. Destui retaileri au undeva un foc neostoit de strategi; ei n-au timp să facă mereu, că le-ar arăta ei agențiilor, ” mă-nveți pe mine cum se vinde la raft…”
Când pleci de la o platforma de brand “pe genul” folcloric&tradițional, ar trebui, ca marketer, să întelegi că e o opțiune facilă, care urmează trendurile si turmele. Advertisingul autentic și puternic creează trenduri și nfluențează oameni, nu merge după toată lumea. Așa, să te uiți pe niște rapoarte de research și să construiești o strategie pe un non-insight, cum că oamenii apreciază tradiția – ce chestie… – poate orice student la marketing; îi dai un șapte că i-au ieșit niște sinapse neuronale dar îi spui, copile, așa nu; sapă mai adânc, gândește mai profund.

Sigur că oamenii nu-s atât de naivi încât să cumpere toate poveștile cu care vin agențiile și marketerii către ei. Nimeni nu crede, la modul rațional, că ce-i pe raft de la Cămara Noastră a fost produs în vreo cămară ca a bunicii pe care o are Lidl undeva, la țară, unde robotesc tăntici și mămăițe care știu cu tradiția noastră culinară.

Cu atât mai stridentă pare povestea lansată de Lidl, cu fata de fermier/care iubea un boier. Balada nu sună rău, deși începe cam razna din punct de vedere istoric, fete de fermier în Țările Române nu prea erau. Bine, suntem noi chițibușari, poate venea din America, se-ntorsese cu taică-său care avea ambiția să facă o fermă cum văzuse el în Massachussets. Treaba era că Moromete și Cocoșilă făceau mișto de el și-l sabotau. Ar fi putut fi un plot, cine știe.

Acum, serios vorbind, spotul e un fusion ghiveci, o shaorma cu ananas; vocea aia care doinește ca în “Subcarpați” și imaginile cu multe cazane de aluminiu mega-industriale e un mix chiar comic. În sinceritatea lor netrucata, oamenii admit că practic Cămara Noastră e o hală ridicată undeva în câmpie, cu utilaje super-moderne – bravo lor, pentru investiții, de altfel.

Dar pentru că au pornit ei cu filonul folcloric, acuma merg cu el, ce să facă… trage agenția niște desenache alb-negru simpatice, să zicem; de gustibus.. și le pune pe diferite suporturi – asta mi s-a părut mișto, leagă cumva haloimăsul ăsta. Păcat de munca creației; bine, nu-i păcat, cine se uită cu atenție, decantează între varza călită cu folclor a strategiei și execuțiile punctuale ale ilustratorilor și ale copy-ului.
Altfel, cum ziceam, greu cu brandingul și cu strategia, nu orice gând banal te conduce către campanii reușite.

Photo – copyright Traian Panghe, Bruxelles, 2020

Categories
business creatively marketing

Strutocamila, strabunica lui pisicaine – sau cenzura isterica a consumatorilor

Ce m-a frapat din start la acest spot a fost senzatia de idee pusa cu mana, care suna bine in teorie dar care arata ciudat, tocmai pentru ca e o schema de gandire, nu o idee care tasneste pur si simplu. E-adevarat, nu-i usor sa comunici acest mix ciudat – bere-suc – dar incercarea de a desena o pseudo-ingemanare a doua elemente mi se pare, again, schematica si contra-productiva.

As fi cautat o abordare mai instinctuala, mai onesta, mai directa. Chiar si acest look&feel nelamurit de cartoon post-pop-moderno-hisperish adanceste senzatia ca e o constructie ciudata care ar prinde la… chiar la cine ar prinde? Prea copilareasca pentru youngsters, prea cool-hipsterish pentru copii, pisicainele asta pare ca sta asa, cu coada intre doua luntri. Iar openingul mi se pare ca seamana nepermis de mult cu un altul, la twix, din seria cu cele doua fabrici rivale. E si aici o schema – hai sa facem fabrici din caramizi vechi, british si cu gard inalt de fier forjat; wow; fix asa s-au gandit si ala de la Twix si aia de la Charlie and the chocolate factory samd

Astea sunt insa consideratii de om care se ocupa printre altele si cu reclamele, mai putin intalnite la oamenii obisnuiti. Acolo, reactiile se intind pe o plaja larga si lunga, de la Krapets pana la Sfantu Gheorghe – de la hahaha, simpatic, la what? ce-i strutocamila asta; bere-suc, bleah , ce prostie samd

Ce e insa ingrijorator azi pentru creatorii de reclame e violenta viralizatoare a reactiilor si un anume tip de cenzura stupida si intransigenta, in numele grijii pentru copii, de data asta; stindarde si cauze nobile gasesti oricum cu miile. Cineva, Ana Popescu, un nume usor generic, imi cer scuze daca e real (si pe mama o chema Popescu deci nada personal), atrage atentia, cu maxima grija si atentie la litera legii, ca reclama e inselatoare, ca trebuie interzisa imediat si alte cerinte maximale; argumentatia d-nei Popescu o gasiti aici.

Ok, reclama poate ca e stupida – eu cred ca e doar prost facuta dar nu conteaza, poate asta e sentimentul dominant printre privitori. Daca e asa, atunci sa-si poarte singura destinul in vanzari, sa fie taxata cu ramanerea vesinca la raft si asta e, end of story. Managementul analizeaza performantele si decide in consecinta.

Dar isteriile astea cum ca afecteaza copiii care or sa bea bere – what the fuck ?! – adica tu nu esti in stare sa iti feresti copilul de mii de tentatii si dai vina pe o reclama de la televizor? Pai un copil are zeci de ganduri si concluzii si idei daca vede cinci fotograme pe orice ecran – tv, tableta sau smartphone; chiar nu esti in stare, repet, ca adult, sa ii porti de grija si sa il ghidezi prin viata?

Interesant ar fi ce gandeste domnul RAC, invocat de grijulia doamnă Popescu. RAC, aka Consiliul Roman pentru Publicitate. Un ONG cu activitate cvasi-invizibila – poate se trezeste sa imparta o dreptate oarecare – rabinica, in doi peri, numai sa zica ceva. Pentru ca, pana una-alta, reclama a fost scoasa de pe posturile TV. Agentia pretinde ca atat au planificat sa o difuzeze; sigur, explicatii de PR pe care le crede fiecare in ce proportie doreste. Ce e cert e ca doamna Ana Popescu a invins. In locul celor de la Leo, as cauta-o sa filmez un testimonial cu marturia ei plina de satisfactie si apoi as face sa circule niste meme-uri cu pisicainele care-i toarna bere-suc pe masa si in cap.

Categories
business cinemarte marketing

HBO, acest creator de fictiune care se razboieste cu fictiunea

Cand am citit stirea ca HBO Max scoate din portofoliul de titluri “Pe aripile vantului” dar si “motivatia juriului” de la HBO, mi-am amintit de fabricile socialiste care se alaturau in anii ’80 initiativelor lui Ceausescu pentru pace, dezarmare si alte obiective abracadabrante ale Titanului Carpatilor. Toate colectivele de oameni ai muncii, de la fabrica de tricotaje Pionierul sau cooperativa Munca si Arta, you name it, dadeau comunicate in ziarul Scanteia ca sprijina si ele dezarmarea si lupta lui neinfricata cu imperialistii. Da, asa era; pseudo-brandurile socialiste erau active social si politic inca de atunci. In stilul propagandistic al acelor vremuri, poporul muncitor, umar la umar cu managementul (directorii de fabrici, cum li se zicea atunci) lua pozitie fata de problemele globale ale omenirii. Si bagau la inaintare si brandurile pentru care munceau, sa certifice ca ei nu vorbesc de unii singuri si ca au in spate un nume.

Asta ca sa clarificam un pic ca brandurile au devenit active social, dupa anii 2000, in plina revolutie digitala. Sigur ca sunt multe nuante dar la scara istoriei comunicarii de masa, aceste branduri sui-generis ale anilor ’80 erau prezente si ele pe baricadele societatii. Inchid paranteza istorico-antropologica desi e tentant sa continui ideea.

La fel de tentant e sa alunecam pe derdelusul dezbaterilor ideologice care infierbanta deja creierii umanitatii. De-aia si simt cumva nevoia s-o iau aplicat. So, de unde a inceput treaba? Poate ca putini au citit opinia romancierului, scenaristului si producatorului John Ridley, publicata in Los Angeles Times. Aici e punctul de plecare al operatiunii de PR a celor de la HBO si as putea paria c-a fost planificata fix in felul asta da’ nu acest detaliu e cel mai important.

Ideea e sa citim atent ce scrie Ridley – “Gone With the Wind,” however, is its own unique problem. It doesn’t just “fall short” with regard to representation. It is a film that glorifies the antebellum south. It is a film that, when it is not ignoring the horrors of slavery, pauses only to perpetuate some of the most painful stereotypes of people of color.”

Eu nu inteleg aici de ce Ridley nu se adreseaza celor din Educatie, sa discute la scoala mai in context cartea lui Margaret Mitchell; presupun ca e in programa sau ca poate fi introdusa. Descrii epoca istorica, spui ca asa a decis autoarea sa portretizeze Secesiunea, din unghiul de vedere al proprietarilor albi de sclavi si de plantatii de bumbac din Sud si ca adevarul istoric e mult mai complex. Poti sa educi oamenii mult mai devreme, sa-si puna intrebari, sa judece chiar ei o opera de fictiune si s-o puna in context.

El alege sa ceara HBO sa scoata pur si simplu titlul din portofoliu dar vine cu nuante si cu niste propuneri. “Let me be real clear: I don’t believe in censorship. I don’t think “Gone With the Wind” should be relegated to a vault in Burbank. I would just ask, after a respectful amount of time has passed, that the film be re-introduced to the HBO Max platform along with other films that give a more broad-based and complete picture of what slavery and the Confederacy truly were. Or, perhaps it could be paired with conversations about narratives and why it’s important to have many voices sharing stories from different perspectives rather than merely those reinforcing the views of the prevailing culture.”

Ce mi se pare funny aici e sintagma respectful amount of time. E ca si cum retragerea asta temporara trebuie facuta dupa un anume ritual. Il retragi o vreme din memoria culturala si cinematografica, sa uite lumea un pic de el in timpurile astea tulburi si il readuci, mai tarziu, nu stim cand.

Si aici vine alta parte interesanta. Una din optiuni, zice Ridley, e sa il readuci, dupa acest “respectful amount of time,” intr-o colectie in care sa fie si filme care povestesc si din unghiul de vedere al fostilor sclavi. Eventual sa fie acolo si 12 years a slave, al carui scenarist si producator executiv este chiar el. Poate ca Ridley ar vrea sa isi puna filmul alaturi de Gone with the wind la pachet, un fel de Pro’s and Con’s, sa intre intr-o polemica peste timp cu pelicula din 1939. Not a bad idea, pana la urma. Si cumva ne dam seama ca impachetarea asta ideologica ar putea avea mai multe foi de ceapa.

Bine, mie mi se par un pic naivi cei care isi inchipuie ca le pot schimba prejudecatile nostalgicilor epocii rasismului de dinainte de 1860, cu niste mini-dezbateri puse inainte de film, in care sa vina un CTP de-ai lor sa infiereze eventual perspectiva lui Margaret Mitchell si a regizorilor.

Dar dincolo de toate strategiile de PR ale HBO si ale lui Ridley, usor ridicole, my two cents, altceva mi se pare trist. Tocmai HBO, care produce si vinde fictiune, se razboieste cu fictiunea. Ce menire de brand creator de povesti exemplare mai ai daca te-apuci sa arunci din rafturi continut creat de altii, acum 80 de ani? Gestul asta de a retrage continut artistic este, dincolo de orice piruete de PR, un act de cenzura. Si nu o face Ministerul Adevarului al lui Orwell ci chiar un creator de continut.

Nu mai bine produce HBO niste serii de documentare despre toate nedreptatile pe care omenirea le-a facut unor semeni, de-a lungul a sute si mii de ani? Despre toate tragediile acestei lumi, despre genocidul oamenilor de culoare, al evreilor, al armenilor, al tiganilor; despre discriminarea minoritatilor sexuale, despre haituirea si uciderea oamenilor de stiinta in Evul Mediu? Nu asta ar fi menirea inaltatoare a unui brand progresist?

Nu sa rescrie trecutul, ca un functionar de propaganda, ci sa scrie de-a dreptul viitorul. Sa creeze continut si nu lozinci ideologice si propagandistice. Altfel, HBO is just doar another Mosfilm.

Categories
cinemarte marketing

cinema tradus, a tradus gresit

Nu sunt vreun comentator activ pe social media – ca am vazut tipologia asta de parerolog frenetic. Nici macar la postarile oamenilor politici cu mare succes de public – Grapini, Dragnea, Dancila; asa, cateodata mai puneam cate una. Cum a fost saptamana asta la o postare de la Netflix. Simpatica altminteri comunicarea lor pe facebook si in general tot ce face Netflix e smart. Poate ca stiati campania asta din carantina – super tare.

Doar ca de data asta s-au aventura intr-o zona minata – au vrut sa ironizeze un pic cliseele din scenarii. Asteptau si ei niste engagement, sa fie fun toata lumea, sa dea toti exemple; e bun oricand niste user generated content, nu? Doar ca, intr-un fel pe care nu l-au vazut venind, au intrat in vizorul oamenilor pe o tema interna.

“De ce nu schimba Netflix analfabetii care subtitreaza filmele in romana?”, a zis cineva si a inceput dansul. Adevarul e ca au cateodata probleme cu traducerile. Nu cred ca nu e cineva care mai stie cu limba romana sa nu fi incruntat macar o data din sprancene. Iti vine asa, o nostalgi dupa traducerile veveritei si ale avocatului, nu zic de Irina Margareta Nistor, ca e din alta epoca.

Ca si HBO Go de altfel, si-acum rad de ei cum au tradus Catch-22, serialul foarte bun produs si regizat de George Clooney. I-au zis Aliniatul 22. N-ar fi exclus sa fi incercat unul mai cu scoala sa scrie corect si ceilalati l-au luat tare – baaah, cum sa scrii cu e, esti analfabet, se scrie cu i” . Din pacate, trebuie sa ma credeti pe cuvant, ca au scos-o si au lasat varianta in engleza, probabil dupa dezbateri infinite care i-au luat de cap. Revenind la traduceri, sunt unele care suna ca la scoala ajutatoare de filme; o sa fac colectie, sa ne distram si pe exemple dar e clar ca oamenii cu simtul limbii romane la ei acasa sunt nemultumiti. Macar 50 dintre ei.
Si am comentat si eu un pic.

“you see, Netflix, oricat de funny e comunicarea – si nu zice nimeni ca n-ar fi – daca ceva e naspa cu produsul/serviciul, chestia va va exploda fix in fata. Ca acum :). So, dati-le afara pe loazele alea care nu se obosesc mai mult de-un copy paste din google translate si angajati niste studenti buni de pe la limbi straine.”

Am luat 50 de like-uri, de departe cele mai multe din toate comentariile, plus comentarii si reply-uri. Super engagement, cred ca s-a distrat multa lume. Am urmarit amuzat cateva ore si-apoi m-am luat cu altele.

Am mai observat ceva ciudat la argumentele celor care le-au luat apararea pe motiv ca ce, bai, mai aveti nevoie de traducere din engleza? Lasa ca-s si alte limbi in care se fac filme da’ argumentul asta, cum ca nu conteaza cum suna in romana de fapt, pune mana si invata engleza, suna asa, ca o abandonare a limbii romane, care o sa cada in desuetudine, cum se zice pe la Drept.

Ce mi se pare insa usor strange e ca Netflix n-a avut vreo interventie. Te-ai fi asteptat sa spuna ceva, in stilul lor relax, glumet. Niente. Pur si simplu, a lasat balta thread-ul respectiv, fiecare comenta in treaba lui. Sa fi zis ca ne straduim, ca suntem preocupati de calitatea traducerilor, ca parte a unui continut cinematografic valoros, multumim pentru sugestii – ceva acolo. Anyway, not so funny. Probabil ca cineva acolo e suparat si nervos ca le stricam cheful. Sau poate ca a inceput o sedinta mare in care il iau un pic la analiza pe responsabilul cu traducerile, hopefully.

So, ramane cum am comentat – oricat de funny e comunicarea, nu poate ascunde sau repara o hiba a produsului sau serviciului respectiv.

Photo – copyright Traian Panghe, Chitila, 2020

O fotografie ca un afis de film inca nefacut si netradus, “Doua sau patru lebede”

Categories
business marketing

wonderful med Life. o supercampanie de iresponsabilitate sociala

Piesa asta a lui Black era una de rezistenta la chindiile* noastre de liceu spre sfarsitul anilor 80. Cautam cu totii din priviri fata-prada si saream ca leii pe caprioare, sa le dansam si sa le fermecam in seriile lungi de blues-uri. Mi-a venit in minte acum, cautand un titlu ironic la materialul despre Med Life pe care il vedeti mai jos.

Prima oara i-am vazut anul asta in acest video foarte misto facut de Vali Suciu si echipa lui din Jazz Communication. As zice ca e cea mai tare a lui Suciu, mult peste vignetele alea cool de la Connex din anii 2000 care ne scoteau peri albi la McCann – “iar a venit Suciu si face pe cineastul italian.” Bine, ironiile erau si mai contondente si invidia era mai proaspata; au trecut ani si beri multe peste ele. Dar asta de la Med Life, Atlasul bolilor nascute din dragoste, cu titlul asta garciamarquezian, asa; e buna, char misto.

Dar a venit Fukushima. In birourile Med Life a aterizat un nor nuclear radioactiv, foarte competent pe incasari si abonamente si EBITDA care i-a facut sa decida ceva uluitor. Pur si simplu, cel mai mare operator privat de sănătate din Romania a hotarat ca pacienţii cu probleme respiratorii acute nu mai au ce cauta la Med Life. Anunt dat pe 11 martie, cand epidemia de coronavirus tocmai incepea sa tuseasca din greu si in Romania. La cateva zile, Iohannis avea sa decreteze starea de urgenta. Motivatia? Pastrarea in siguranta a pacientilor cu alte patologii.

Practic un calcul de business care le-a dat cu virgula daca primeau pacienti suspecti de COVID-19, pentru ca ii puteau infecta pe ceilalti, mai multi si mai cost-effective business wise, ca sa vorbim in termeni non-medicali.

„În contextul numărului crescut de solicitări venit din partea pacienţilor cu patologie respiratorie, am decis să restrângem pentru o perioadă limitată programul de consultaţii în cazul pacienţilor adulţi cu patologie respiratorie acută pentru a putea asigura un flux optim şi a păstra în siguranţă pacienţii care se adresează pentru alte patologii. În cazul copiilor până în 18 ani programul nu a suferit modificări”, au transmis reprezentanţii MedLife pentru ZF.”

Reactia publica a fost devastatoare si foarte rapida, astfel incat au fost nevoiti sa “vina cu precizari” care nu spuneau de fapt nimic. “​Am recalibrat fluxurile interne, astfel incat gravidele, pacientii oncologici, pacientii cu diabet, pacientii cu boli cardiovasculare sau alte patologii sa nu se intersecteze cu pacientii care se confrunta cu afectiuni respiratorii acute (simptomatologie similara celei inregistrate in cazul COVID-19) – Hotnews. Recalibrarea fluxurilor interne, va dati seama cat s-au chinuit sa nasca aceasta sintagma. Toata lumea de pe social media, din comunicare striga ce maaaa?/!? Acum imi amintesc de thread-ul asta; au fost si altele. De exemplu, acesta – super interesant, ca vorbesc aici si autorii campaniei.

Pe urma ne-am luat cu numarat mortii din Italia, cu mersul la hypermarket – eu mi-am revarsat paranoia in sticlele de apa; am luat vreo 10 baxuri in decurs de o saptamana. Si am uitat de ei. Ne-a amintit un tip smart din marketing la o conferinta, la rubrica “asa nu” – am scris recent despre asta aici.

Dar ei n-au uitat ce facusera si au revenit. S-au gandit doua luni si mai bine si au zis hai sa tragem un video amplu, impresionant, sa zguduie toate constiintele, sa strivim toate impotrivirile cu maretia noastra. L-am prins acum vreo doua zile, pe Digi parca si am cascat toti cei sase ochi&urechi. Incepe asa, ca o simfonie. Trebuie sa-l vedeti. Are forta, are prestigiu, impresionant. Da’ la ce o fi, ma gandeam.. . cine semneaza manifestul asta… ceva medical, clinica sau din pharma, cine-o fi, imi tot ziceam asteptand cartonul final.

Si baaaam, apare. Med Life, oameni buni. Face Romania bine. Dupa doua luni si jumatate de la o miscare de business catastrofala la nivelul imaginii, asambleaza ei o super masinarie de zgomote care arunca toata artileria grea – am facut, am dres si facem si dregem, noi, tot timpul noi, numai noi, sigur, pentru voi dar sa nu uitam ca noi.

Ok. Doi pasi in spate. Cine a aflat, a citit si a auzit despre miscarea lor scandaloasa probabil ca se uita la comunicarea asta like.. no shiit?! Ca pentru ei au facut-o, nu? ca sa isi repare prestigiul. Sa dea doua maini de vopsea peste obrazul gros, sa nu se mai vada nimic din mizeria facuta in martie.

Si stai si zambesti si te gandesti – nu erau mai castigati daca cereau scuze? Intr-un fel smart desigur, nu m-apuc sa le fac executii gratis dar se poate. Poate ca grija pentru ceilalti pacienti i-a facut sa-si piarda putin capul dar au inteles ca toate vietile sunt pretioase etc
Eu cred ca isi castigau zeci de mii de oameni daca alegeau cartea onestitatii si a asumarii. Asa, cei care stiu ce-a facut Med Life raman la aceeasi parere, daca nu sunt chiar mai ironici. Ceilalti, care habar n-aveau de scandal si care cel mai probabil nici nu sunt in vizorul lor, pot sa fie impresionati pana la sfarsitul vietii; e greu de crezut ca vor ajunge pacienti la Med Life. Iar cei cu bani care au auzit de scandal au tinut minte si ii vor tine minte.
Pentru ca cine are bani are si pretentii. Si se gandeste – daca aveam si eu COVID? sau daca o s-ajung sa am, Doamne fereste, si vin la ei, ca stiu ca-s cei mai mari si imi trantesc usa-n nas…

E un caz straniu – dar deloc surprinzator pentru Romania – de orbire si iresponsabilitate sociala. Incerci sa iesi dintr-un tunel in care ai intrat din propria lacomie de doctori deloc “far’ de-arginti” si nici macar nu admiti asta. O miscare foarte proasta. Da, arata bine, suna ok, probabil ca a costat o gramada de bani. Doar ca e mult zgomot pentru nimic. Si nici macar nu e comedie.

Aaa – si mai e ceva – finalul. Finalul spotului. Cum zice baiatul ala, facem Romania… de rusine…. astaaaa. bine. Pauza aia, ca un freudian slip…. si cred ca clientul a cerut accentul si pauza aia cautata; “sa punem accentul pe bine, da? va rog, merci mult”.

*CHINDIE, chindii, s.f – (limba constanteana veche) petrecere, chef, paranghelie