property management

Presupun ca multi dintre voi ati auzit si ati citit despre acest concept, the third place; probabil la intersectia sociologiei cu urbanismul (si planificarea urbana), cu o doza de antropologie si niste spice-uri de economie. E vorba de acele spatii sociale, altele decat Acasa si La Munca. Acasa, La Munca si In Oras, sa spunem.

Citisem despre The Third Place si chiar legate de dezbaterea asta in care a fost implicat Starbucks in State acum vreo doi ani – doi tipi au fost arestati pentru ca au stat pur si simplu intr-o franciza din Philadelphia si au vrut sa foloseasca baia, fara sa comande nimic. Lantul de cafenele a internalizat adanc problema si a iesit apoi cu o serie de decizii care pur si simplu au devenit norme de reglementare a spatiului public. Nu numai de atunci dar de ani buni, spatiul public denumit The Third Place e o parte adanc inradacinata a vietii noastre.

Poate nu intamplator, conceptul a aparut chiar in anul de gratie 1989, al revolutiilor est-europene pentru libertate. Sociologul Ray Oldenburg pare sa-l fi introdus, cel putin asa spune curbed.com, in cartea The Great Good Place – si as citi-o si azi, curios sa inteleg cum vedea atunci lucrurile. Scurta paranteza – si acum sunt fascinat cum a putut prevedea Marshall McLuhan satul lui planetar si mai ales atat de exacta prezicere nostradamica – the medium is the message. Inchid paranteza.

Ce se intampla de acum inainte cu Locul al Treilea? E clar ca pandemia a maturat, ca un uragan, acest loc, parte din Nesfanta Treime a Vietii Noastre de Zi cu Zi. Unde ne vom regasi dupa iesirea din carantina vietii? Cum vom redesena si redefini spatiile vietii noastre sociale?
Mi se pare ca suntem intr-un punct in care anumite industrii vor fi nevoite sa concentreze procente mari de inteligenta si expertiza creativa, poate mai mari si mai multe ca niciodata. Property managerii marilor spatii public-private – cladiri de birouri, mall-uri, HoReCa – vor fi un fel de noi arhitecti ai vietii noastre sociale. Cum vom naviga prin spatiile comerciale, cum vom savura din nou micile placeri sociale la cafea, pe strada, pe terase, pe esplanadele oraselor, in spatiile de joaca, in parcuri, pe plaja sau la munte? Cum vom recastiga Locul al Treilea si ce recompense vom mai primi odata ce vom urca din nou pe podium?

Ce sa mai zicem de La Munca, alungat din propria existenta si exilat Acasa

Citesc pe linkedin tot felul de pareri, vad pe zf.ro si pe youtube opinii ale fostilor mei colegi din CBRE Romania. Razvan Iorgu, Managing Director, Luiza Moraru, Head of Property Management, Tudor Ionescu, Head of Advisory&Transaction Office isi pun foarte acut probleme majore – cum vor fi regandite spatiile de lucru, spatiile comerciale, cum vor fi integrate costurile suplimentare de health&safety in costurile operationale ale vietii corporate. Toata industria aceasta administreaza in fiecare secunda functionalitati care ni se pareau banale, daca nu cumva nici nu le percepeam si care devin azi chestiuni vitale. Cum va circula aerul conditionat, cum vor fi reimpartite spatiile de lucru? dar cele comune?; pe unde vom circula, ce vor deveni open spaces-urile de la birouri? Artefacte ale unei vieti trecute, viitoare piese de muzeu ca cele din Pompei de acum doua mii de ani? Si in pauza de pranz ce vor face? Gluma asta de pe facebook ce e, o previziune?

Photo – copyright Traian Panghe, Lisabona, 2017

Mi-amintesc de valva creata de articolul scris de un nume important din HoReCa autohtona. Altfel un antreprenor remarcabil, cu o putere de revenire demna de un documentar, hai nu pe Netflix dar macar pe profit.ro TV, consemnata intr-o carte foarte bine scrisa, pe care a remarcat-o si Hostiuc in ZF, Catalin Mahu tranteste pe masa un diagnostic nenegociabil – decat sa risc, mai bine nu deschid. Si enumera el riscurile, de toate felurile, reale, exagerate, surmontabile, pe care le-ar intampina. Ecourile de pe facebook se asezau cumva in siajul trist a resemnarii, cateva nume din advertising si industria vinului admiteau si ei ca da, va fi complicat, nu sunt solutii. Ce mi s-a parut de-atunci straniu era pozitia de asteptare a drobului de sare. Nu mai bine ne gandim totusi sa reinventam lumea de dupa 15 mai? Pentru ca va fi o altfel de lume. Cu multe spaime, cu multe restrictii, cu putine marje de manevra.
Tot atunci, cred ca in aceeasi zi, citeam acest material de pe businessmagazin care mi-a placut fix pentru ca cei doi tineri arhitecti asta faceau – gandeau si cautau solutii. Retailul care migreaza in online, receptia hotelului in buzunarul turistului, camping upscale in loc de hoteluri si tot felul de idei – important e sa gandim o altfel de lume, mai ales ca ne ajuta si tehnologia.

Strategia asta pe survival mode, wait and see – trece si asta, iese un vaccin, toate vor fi ca inainte, n-are sens sa cheltui cu tehnologia, oamenii vor veni la mall oricum, dupa izolarea asta – mi se pare ca nu e deloc singulara. Mai ales cei din marele retail, big shopping players, mall-urile au probabil acest tipar de gandire. Au investit enorm intr-un way of life, e greu si foarte inertial sa admiti ca lumea construita de tine – cu sutele de mii de metri patrati care asteptau trafic de mii de oameni pe ora si sute de mii pe weekend care-s acum pustii – poate deveni useless, decor de filme distopice.

Adevarul, ca intotdeauna, se plaseaza smechereste undeva intre. Sigur ca oamenii vor iesi in cele din urma la mall dar cei care vor avea de castigat forever de-aici inainte sunt cei care vor inova pentru a-i proteja pe oameni. Iar oamenii vor vedea si vor simti asta pe propria piele. Si atasamentul fata de cei care au grija de sanatatea lor va fi urias. Ii vor rasplati, le vor deveni loiali si fideli – mai vin aici pentru ca am vazut cu ochii mei si am simtit ce lucruri au facut ca sa ma protejeze.

It’s that simple. Si studiile confirma aceste supozitii intuitive – marea majoritate a respondentilor dintr-un studiu recent Edelman cred ca un brand sau o companie care pune profitul/banii pe primul plan, in detrimentul oamenilor, va pierde increderea consumatorilor like forever – detalii si intreg studiul, aici.

So, pe piata vor concura cei care nu reusesc sa isi transforme locul pentru ca nota de plata arata prea mult, in termeni de riscuri, de costuri. Pana la urma, La Mama era despre apropiere, “da-te un pic mai incolo sa incap si eu pe bancuta” si poate ca Mahu stie ca locul asta, as it was, nu poate fi distantat.
Dar vor concura si cei care regandesc pur si simplu ambientul. Un exemplu – tipic olandez, cum zice si autorul postarii, always a good, spontaneous and uncomplicated way to get over things. Mese distantate, design haios, simpatic, solutii rapide, gandite practic. Ok, nu e ideal, poate nu e foarte confortabil dar pare sigur. Pot sa ma protejez, e o distanta rezonabila, ma simt ok sa beau o bere, o cafea si sa si mananc ceva. Great, nici nu-mi doresc mai mult. Ceea ce si oameni ca Mahu ar putea sa faca. Tot La Mama dar un pic mai departe de ea; ca s-o protejam, ca pe toti batranii.

Pentru ca pana la urma si shopping center-urile erau despre aglomeratii; fiecare mall e o suma algebrica de cateva zeci de chiriasi tip La Mama, inghesuiti in jurul a sute de mese sau printre mii de rafturi. Cum era vorba aceea veche, cu bani multi, orice prost face chestii. Asa si in HoReCa si retail, cu trafic urias, oricine face vanzari. Challenge-ul major acum vine, sa aduci consumatori la punct ochit punct lovit – sa se simta suficient de safe sa intre, sa cumpere si sa vrea sa mai vina. Si sa le spuna si amicilor – bai, a fost ok, sunt safe astia de la … mergem si in weekend.

Inovatii, regandirea spatiilor, a traseelor, reinventarea experientei de cumparare. Cum arata un consumator de mall in vara lui 2020? Cat de stresat va fi si cat de repede va iesi daca ceva nu-i convine, lui, iubitei, fetitei sau nepotelului? Si ce e acel ceva? Gandire strategica, rapida, focus pe detalii, creativitate in costuri, echipe super profi cu oameni multi-tasking, campanii comunicate cu doza optima de realism, mai putina veselie nelalocul ei, mai multa grija, mai multe fapte. It would be a big world, out there.

Photo – @ Traian Panghe, Prague, 2017