Categories
sports

Rogeriști, nadalezi și djokoviți din toate țările, certați-vă!

Am scris textul ăsta acum 3 ani, după cea mai lungă finală masculină de la Wimbledon Federer-Djokovic, cinci ore fără două minute. L-am regăsit acum, în niște mailuri vechi, și îl public, măcar pentru că m-am distrat recitindu-l,

Adevărata schismă a lumii post-modernisto-digitala nu e cea dintre progresisti și conservatori. Aparenta lor ireductibilitate e mai mult un moft pseudo-cultural, care se va prăbuși curând în noua era post-tehnologiăa sau cum s-o chema ce ne-așteaptă în câțiva ani.

Nu, adevărata falie care dislocă ideologic și antropologic umanitatea e cea dintre rogeristi si resturieni. Aceste antagonisme ne sfâsșie și ne clatină societatea. Întâi pentru că resturienii înțeleg tenisul ca pe o suma rațională și simplistă de calități pe care le etalează câte-un mini-zeu local de-ai lor. Resturienii se împart, la rându-le, între nadalezi, o populație eterogenă care se închină la zeul anti-talent Rafa, si djokoviții, cu idolul lor Nole.

Nu insist prea mult azi pe nadalezi. Pe scurt, Rafa e un personaj mitologic fascinant. Anti-talentul lui originar, păstrat ca o relicvă vie în stilul lui de serviciu, unul extrem de rudimentar, predat cel mai probabil la școlile profesionale de meserii în tenis (copii de mingi, trasatori de linii, montatori de prelate)  – s-a transformat, cu muncă multă, cinstită pana la proba anti-doping contrarie, într-un model de atlet extraordinar, cu lovituri ultraperfecționate.

Mai numeroîi si mai vocali sunt djokoviții, un fel de bolsevici ai tenisului, pe stil capitalist. Marele lor idol, cum ziceam, e Nole, un soldat sârb care a învățat tenisul la o școală militară si a devenit repede cel mai titrat sportiv sârb la Jocurile pan-iugoslave. Antrenându-se după modele stahanoviste, a ajuns la performanțe cu adevarat remarcabile. Lovește perfect și backhand cu doua mâini și forehand, pune scurte, servește bine, aluneca, pune frâne. Un saltimbanc pefect.

Rogeristii sunt păstrătorii tenisului; un fel de conservatori, în paradigma simplistă din ipotezp. De fapt, sunt cei care l-au aplaudat pe Agassi, pe Kuerten și pe Sampras, au auzit de McEnroe, de Villas, de Năstase.

Deosebirea fundamentală, ideologic vorbind, e la backhand. Crezi în backhandul cu două mâini? Atunci tre’ sa fii resturian. Orice rogerist de buna credință îți spune că Sfântul Rever se execută cu o singură mână. De-aia și alți câțiva care se revendica din rogeristi, Wawrinka, de exemplu, sunt apreciați.

Acuma, în teorie, lucrurile arată simplu. Se întamplă însă în viata reală îi blasfemii acceptate – Goffin sau Schwartzman, de exemplu, care dau reverul cu doua mâini, sunt mai degrabă plăcuți de tagma rogeristică.

Să rămânem însă pe baricade. Rogeriîtii sunt acum în restriste. Nole a câștigat cu 13-12 in decisiv la Sinodul de la Wimbledon de anul asta contra lui Roger. Se anunță vremuri complicate. Până la consfătuirea de la US Open, va fi probabil un armistițiu. Să ne bucuram. Și să-i privim cu ingăduință pe resturieni. În fond, fiecare dă și ia cu câte mâini poate.

Fragment din Istoria rogeristică a tenisului, în curs de apariție la Editura scolastică Sfântul Fileu.