Am pe acest subiect vast, tocit și ieșit cu bine din actualitate, din fericire pentru viața și sănătatea personajului *, atitudinea elitelor române cu și fără epoleți față de evenimentele istorice – o irezistibilă inadecvare și un neobosit contratimp. Le rumeg mult, le las să dospească, mai citesc chestii, îmi mai amintesc altele și după ce tema a intrat liniștită în uitare, hop și eu cu opinii.
*scriu la acest material de mai mult de 10 zile, de a doua zi după înfrângere cu Turcia și abia azi, vineri 3 aprilie îl public; fix când Lucescu pare că intră iar în tunel.

În primul rând, a fost un lider și un vizionar în anii 70-80, o perioadă complicată și tulbure în România. Imaginați-vă o distopie ca-n filme – stalinism exportat în Europa de Est. Adăugați un filtru ca de insta care decolorează destul de strident și virează în sepia. Da, în anii 60, distopia deja se decolorase, nimeni nu mai rămăsese entuziast, proaspăt și optimist după două decenii de teroare, foamete, închisori, nici măcar cei mai devotați visători socialiști. Poate că senzația de stridență venea și dintr-o liberalizare neașteptată și neanunțată, în evident contratimp cu tentativa de dezgheț hrușciovist de la sfârșitul anilor 50 și oarecum sincronizată, într-un tandem spontan și la fel de neașteptat, cu primăvara pragheză. După 1968, liberalizarea ajunge și ea la climax și se încheie la fel de tulbure. Deceniul opt debutează cu Tezele din iulie 71 de la Neptun, prima luare de poziție coerentă a lui Ceaușescu despre ce vrea el să facă în și din România. Gata cu liberalizarea, cu fițele și dezmățul, urmează afirmarea turbată a unui comunism naționalist, izolaționist, cu accente delirante, venit pe filiera Phenian. Acolo văzuse ce-nseamnă un lider mesianic, slăvit și adulat de un popor întreg. Asta voia și el.

Cam prin anii aceștia amestecați își face loc în sportul românesc Mircea Lucescu. Mai exact în fotbal, domeniu privilegiat de atenția uriașă de care se bucura în rândul populației. Una din rarele distracții sociale, unul din puținele debușee prin care tensiunile erau evacuate la intervale regulate. Numărul de spectatori era enorm la multe din meciurile naționalei sau la marile derby-uri, la cuplajele inter-bucureștene. Pentru cei tineri, până prin anii 80, echipele bucureștene jucau între ele pe 23 august, în aceeași zi, cu 60.000 de oameni în tribune.
Căpitan și lider informal al naționalei acelor ani, care a obținut calificarea istorică la Mondialul mexican din 70, Lucescu s-a dovedit a fi un tip răzbătător, cu o biografie, confecționată sau nu, pe care și-a pus-o chiar și într-o carte. A fost primul fotbalist al acelor ani  – și singurul care-a făcut asta în comunism. Cu adevărat neobișnuit și interesant, nu?

Mirajul gazonului se cheamă cartea pe care o scrie în 1981. Am citit-o pe nerăsuflate, copil-adolescent fiind, prin 84, pe filiera marilor cărți ale fotbalului semnate Ioan Chirilă, alt personaj emblematic al acelor ani, căruia Lucescu îi datorează o mare parte din destinul lui optzecist. Chirilă l-a promovat pe Lucescu ca nimeni altul, amestecând în rândurile pe care le scria despre el o idolatrie greu de ascuns și un soi de protecție patern-frățească.

A fost probabil cel mai talentat dintre cronicarii sportivi postbelici și a rămas o figură misterioasă și discretă; avea conexiuni surprinzătoare în tot felul de medii înalte, pe care le accesa deseori și despre care scria și-n cărțile lui, cu o dezinvoltură și relaxare care te fac să te-ntrebi ce era cu acest om, de fapt. Povestea despre întâlnirile lui cu Țiriac de prin Monaco, la sfârșitul anilor 70, despre tot felul de ziariști occidentali pe care-i cultiva constant. Recitindu-l mulți ani după 80, aveam senzația că era desprins din lumea închistată a ceaușismului autohton, ca un electron liber care se mișcă pe alte coordonate. Nu-mi dau seama cât de ușor ai putea obține, de exemplu, un dosar de-al lui complet de la CNSAS.

Născut la sfârșitul războiului, în 1945, Lucescu întrupează, în sensul cvasi-blasfemiator al cuvântului, epoca postbelică stalinist-comunistă din România. Povestea lui din carte nu e generoasă cu detalii biografice, două-trei pagini despre cât de greu era în anii 50 și cum au trecut peste lipsuri. Are o origine socială exemplar de sănătoasă – copil de muncitori săraci din Apărătorii Patriei – ceea ce îl ajută probabil să traverseze mai ușor teribilii ani 48-65. E drept că societatea comunistă a acelor ani îi înlesnește accesul la educație și nu știm cât ar fi putut face asta un regim democratic propriu-zis, o prelungire a celui interbelic, aproape de democrația parlamentară clasică, dar cât de departe de una funcțională, totuși..

Paranteză scurtă pentru un contrafactualism istoric. Nu poți să nu te întrebi – cum ar fi fost din 1947 încolo, patru dacă nu opt ani de guvernare țărănistă? Pentru că cifrele și arhivele istorice spun că PNȚ câștigase covârșitor, pe la 70 %, și ar fi putut impune legi organice, poate și reforme constituționale. Țărăniștii erau mai la stânga decât liberalii și ar fi putut deveni niște centriști moderni, mai aproape de laburiști sau social-creștini, speculăm, evident. Și poate că românii ar fi beneficiat de acces masiv la educație, la sănătate, la locuințe, așa cum au reușit, până la urmă, comuniștii să le ofere. Fără să distrugă însă țesuturile profunde ale societății, fără s-o arunce în teroare, minciună, delațiune, neîncredere. Ceea ce lumea a pierdut definitiv după 1948 a fost umanitatea socială, bunul simț manifestat public, seninătatea conviețuirii, simțul profund al comunității, al vecinătății, încrederea în ceilalți. E ceea ce stânga de azi nu acceptă și, cel mai probabil, nici nu concepe să reflecteze la temă. Închid paranteza, care nu e gratuită și nici abruptă. Lucescu reprezintă și marchează o epocă și în același timp e produsul ei, merită să te întrebi despre ce se-ntâmpla în jur, în societate.

Ca jucător, Lucescu a promovat o comunicare surprinzător de civilizată, coerentă și consistentă (are un discurs excelent în engleză pe Wembley, în acel amical faimos din ianuarie 1969) și a fost promovat la rându-i ca un vector sportiv, un jucător emblematic, bun de pus în vitrina europeană. Performanțele sale  de fotbalist sunt însă minore. Are 9 goluri marcate în 75 de meciuri, foarte puțin pentru un atacant; doar unul din ele ar putea fi trecut cumva în categoria decisiv/important, la 2-0 cu Țara Galilor, în calificări pentru Euro 72. În rest, goluri fără importanță în preliminarii, cu echipe de mâna a patra sau în amicale. Nu a fost un jucător mare; mai degrabă unul influent. De unde venea această putere? Probabil din felul lui de a fi – ambițios, inteligent, răzbătător, din apartenența la grupul Dinamo, extrem de puternic atât în sport, ca domeniu social, cât și în afara lui, în societate.

Riscăm o comparație cu un rival mai tânăr, devenit ulterior cel mai aprig adversar pe parcursul întregii sale vieți sportive: Anghel Iordănescu? Primul e tot un jucător de un profil ofensiv, mult mai versatil însă, juca și în benzi dar și central; versus o aripă clasică, un Lucescu liniar pe dreapta sau pe stânga, care centra într-adevăr foarte bine. Iordănescu are și goluri de două ori mai multe la națională, 21 față de 9, în și mai puține meciuri, 57 vs 75; o medie de un gol la 3 meciuri, față de un gol la 8 meciuri la Lucescu. Plus câteva goluri memorabile: penalty-ul din victoria cu Anglia din 1981 (prima dintr-o serie fără înfrângere care a durat aproape 30 de ani), câteva decisive cu Iugoslavia, care a avut meciuri atroce cu noi în anii 70  (dacă pomenim un 6-4 pentru ei la București, 2-0 la Zagreb sau 3-2 la București pentru noi, în preliminarii succesive, adjectivul nu mai pare deloc deplasat), dar și cu Spania, alt adversar des întâlnit. Interesant e că Lucescu nu-l convoacă la primul lui meci, cu Elveția, în 81, deși Iordănescu (31 de ani la acea vreme) fusese decisiv în acele preliminarii. A spus că întinerește echipa, ceea ce nu l-a oprit să-l readucă pe Boloni, care trecuse și el de 28 de ani.

Performanțele sportive. Cu siguranță, una din cele mai mari ale lui Mircea Lucescu este calificarea miraculoasă la Euro 1984. Victorii istorice – cu Italia, campioană mondială en-titre, pe fostul 23 august, cu Suedia în două rânduri – și mai ales construirea unei naționale cu un stil de joc consistent, replicabil de la un meci la altul, cu inovații tactice și adaptări eficiente la jocul adversarilor. România între 1982 și 1985 era o națională puternică, iar locul 7 de la Euro e a doua mare performanță la un turneu european, după sferturile pierdute eroic în 1972 cu Ungaria, la egalitate cu sferturile de finală din 2000 împotriva Italiei.

În 2024, calificarea din grupe a însemnat optimi de finală, adică primele 16 echipe ale Europei, deci tehnic e în urma celorlalte trei menționate. Criticii lui Lucescu strâmbau din nas că am fost penultimii din Europa, o ipocrizie penibilă, dacă n-ar fi stupidă –  vorbim de un turneu final cu cele mai bune opt echipe de pe continent, câștigătoare de grupă.

Are de asemenea meritul de a fi reconstruit Dinamo în anii 1986-1990 și de a fi opus o rezistență combativă dominației cvasi-totale altfel, a Stelei. A câștigat o Cupă împotriva acestora chiar în anul trofeului CCE și încă una în 1990, dar și un titlu tot în 90 și o victorie celebră 3-0 cu un an înainte. A atins semifinalele Cupei Cupelor în 1990, pierdute într-o dublă manșă care vorbește despre o anume incapacitate a lui Mircea Lucescu de a câștiga meciuri decisive de mare miză. Pentru că vorbim despre regimul Ceaușescu, trebuie să spunem despre lucrurile la vedere, că cele din umbre nu ne vor fi clarificate prea curând – nu în timpul vieților noastre, presupun. Dinamo era echipa Ministerului de Interne, a Miliției și a Securității. După 1987, odată cu promovarea echipei Victoria București, echipa clar definită a Miliției, evident că Dinamo rămăsese doar sub cupola Securității. Și asta i-a conferit multă vreme avantaje și presiuni pe care le făcea când voiau generalii  – convinși de președinții de club de la Dinamo – asupra altor jucători, asupra echipelor adverse, arbitrilor șamd. Era cea mai temută și probabil cea mai urâtă de oamenii din fotbal. Probabil și respectată pe alocuri, cine știe.

Nu Lucescu a inventat această presiune, dar s-a folosit de ea, a plusat cu un profesionalism tehnic și managerial remarcabil. Era evident un tehnician modern, cu o viziune coerentă, un om tenace, sclipitor în multe decizii tactice, dar și gafeur în altele. Circul românesc penibil cu Gheata de Aur, cucerită de Mateuț și Cămătaru – în diverse variante de aur sau argint – dar și de Pițurcă, pentru că Steaua, culmea, se aliniase și ea acestor manevre lipsite de fair, au înfuriat UEFA care a schimbat complet mecanismul de acordare a acestor trofee. Acest episod e o pată gri închis, dacă nu neagră de-a dreptul, din cariera lui Lucescu. A mai avut minusuri manageriale – mandatele catastrofale de la Pisa și Reggiana, nesfârșitele promovări-retrogradări de la Brescia, dar și inconsistentul mandat la Inter Milano, departe de performanțele deja atinse de Chivu, 20 de ani mai târziu. Nici perioada ca selecționer al Turciei n-a fost departe de penibil

Între ele, nesfârșita domnie a lui în Donețk, scurtul epilog relativ pozitiv de la Kiev, precedate de intermezzo-ul de trei ani în Turcia. Probabil cea mai fastă perioadă a lui. Două titluri în Turcia, zeci de trofee în Ucraina – nouă titluri și 16 cupe (incluzând-o și pe cea câștigată cu Zenit Sankt Petersburg. Și mai ales Supercupa Europei cu Galatasaray și Cupa UEFA cu Donețk. Acestea din urmă sunt singurele mari trofee europene care-l așează pe Lucescu în galeria antrenorilor europeni titrați. Nu chiar în vârful ierarhiei, mai la coadă cumva, dar sunt două trofee europene remarcabile. Cam câte are și Emerich Jenei, un pic mai valoroase ale ultimului. Și evident sub cele două Cupe ale Campionilor ale lui Ștefan Kovacs cu Ajax.

Mai e ceva ce nimeni n-a cercetat mai serios niciodată: adversitatea Mircea Lucescu-Mircea Sandu. M-am întrebat deseori care or fi dedesubturile acestei relații tăioase și inamicale.

Sandu n-a avut niciodată o intenție serioasă de a-l readuce la națională, deși oportunitățile n-au lipsit. După plecarea lui Iordănescu în 98, era rezonabil să-l promoveze pe Pițurcă – altminteri un selecționer cu mai multe calificări decât Lucescu. Dar în 2000 a preferat să-l readucă pe Jenei și să-l propulseze pe Boloni, să-l readucă și pe Iordănescu și apoi din nou pe Pițurcă. Niciodată pe Mircea Lucescu.
A părut că face o concesie familiei, numindu-l pe Răzvan, neinspirată decizie la acel moment. Se simțea în aer o adversitate mocnită a familiei fotbalului de după 90 împotriva Luceștilor. De altfel, și come back-ul tatălui Mircea la Rapid, în 98-99 a părut un fel de descălecare a unui cowboy rătăcitor în comitatul lui de baștină numit FRF, al cărui șerif, Mircea Sandu, îl simpatiza puțin spre deloc. Nu mai zic de Mitică Dragomir.

Umbre. Un serial necunoscut încă

Senzația e că de la un anumit moment dat al vieții și carierei, Lucescu a decolat spre zone rarefiate, de neatins. Cred că aceste momente se suprapun cu perioada Donețk și probabil că a luat avânt major după al doilea titlu din Turcia, cel cu Besiktas fiind o performanță deosebită, fără mari jucători, împotriva Galatei și a lui Fener, marile forțe de acolo.
ȘI mai ales, se suprapun peste un fel de-a fi aproape neomenesc – un ego supradimensionat, un orgoliu uneori delirant, cu pretenții și afirmații câteodată ireale, alteori rizibile. A spus de multe ori că  el ar fi construit de fapt Generația de Aur din 1994 – lucru factual neadevărat, din acea echipă i-a promovat pe Hagi, Stelea, Lupescu și Răducioiu, trei dintre ei fiind titulari, nici măcar jumătate de echipă, până la urmă.
Și-a asumat mereu o grămadă de jucători, care au trecut mai mult sau mai puțin tangențial prin echipele lui, de la Pirlo (un an la Brescia) la Diego Simeone (câteva luni la Pisa). Sigur, a promovat mari jucători la Donețk, brazilienii Luis Adriano, Willian și Fernandinho în primul rând, croatul Srna sau alți câțiva ucraineni de top în acea decadă. Dar mult mai puțini decât își arogă.

Există o secvență simpatică undeva cu Șerban Pavlu (de pe la 1:38:00), care povestește amuzat cum a fost recunoscut și admirat ca actor în super-apreciatul serial HBO Umbre, dar nu în România, ci în Spania și chiar în Cehia. Umbrele lui Lucescu s-au răspândit prin Turcia, Italia, Ucraina. Cine știe câtă admirație, dușmănie sau respect a cules și a lăsat pe-acolo și câte din ele a adus acasă.