Who, What, When, Where, Why

Am în planul de postări o grămadă de filme și seriale bune de tot văzute în jumătatea asta recentă de pandemie – despre primele luni de home cinema non stop am scris aici și aici – dar ce-mi dă ghes (de când n-ați mai auzit expresia asta ?) să scriu e un film găsit aseară, într-o doară, pe Netflix, State of play. Părea o alegere bună pentru ceva alert, smart enough și suficient de non-depresiv pentru o seară ploioasă. Și chiar a fost, mi-a plăcut. Russel Crowe e un ziarist hârșit, în echipă cu Rachel McAdams, frumușică foc – ea a mai făcut recent un film cu jurnaliști, încă și mai fain, care a luat și câteva Oscaruri – apoi Helen Mirren, not so great și eternul trist Ben Affleck, tot așa, not great, not terrible.

Și-atunci de ce laud filmul, dacă deja-i critic pe monstruleții ăștia sacri? Pentru că a rezonat puternic cu o perioadă în care am fost ziarist, vreo cinci ani, în cele două studenții de la Jurnalism și Drept. Vreo jumătate de an am petrecut într-un soi de batalion disciplinar al jurnalismului – Mediafax Externe. Dintr-un maldăr de foi lungi de la France Presse, Associated Press și Reuters, care curgeau încontinuu pe fax – da, pe fax, 1993, mileniul trecut – trebuia să scrii în zece minute o știre de un sfert de A4. Acolo am exersat din greu principiul celor 5 W – Who, What, When, Where, Why. Când ceva ce citiți pe net răspunde în primul paragraf la toate astea, cu acuratețe și verificabil, e o știre.

Apoi m-am angajat editor de știri. După cele 8 ore zilnic, dimineata, seara și ture de noapte de la Mediafax, am dat un test dur, ca de BBC, făcut de o tipă căreia îi sunt recunoscător pentru că m-a angajat doar pentru că am răspuns beton, în jumătate din timpul acordat. Nu împlinisem 22 de ani, eram student la două facultăți din Universitate și aveam un job de 400 de dolari. Ca să înțelegeți, inginerii nu câștigau nici 200 iar profesorii abia dacă aveau 300. E drept că inflația și politica financiară dubioasă de la acel ziar mi-au înjumătățit salariul dupa nici doi ani; deja alte povești. Acolo am decoperit puterea, slăbiciunile, traumele și scheletele din dulapuri ale jurnalismului de investigații. Eu am fost editor, unul bun, dădeam titluri tari dar de admirat și de aplaudat în presă sunt reporterii. Mai ales cei de investigații. Am văzut în acea perioadă cum serviciile acaparau deja lumea presei; atunci nu înțelegeam tot ce se petrecea dar vedeam destule lucruri gri și urât mirositoare. O lume colcâind a intrigi și secrete și șantaje, o lume despre care ar merita făcut un film, așa cum e State of Play. Și uite cum păcălesc lumea că aș scrie despre cinema, când eu povestesc despre mine.

Zi cu filmul ăla

Da, filmul e despre presă. Despre puterea uluitoare a adevărurilor scoase la lumină de oameni nebuni, de un eroism deseori inutil, încăpățânați, idealiști, uneori șmecheri și plini de tupeu, mereu scormonitori. Adevăruri incomode, terifiante, secrete dezvăluite pentru care îți poți risca viața, interesul public pus deasupra a orice altceva, despre asta e filmul. Despre asta este jurnalismul. Astăzi, astfel de lucruri par filme SF în România. Câți oameni mai publică anchete și dezvăluiri relevane și cutremurătoare? Îi numeri pe degete și nici măcar nu ești sigur că-s doar jurnaliști.

Altfel, intriga e destul de clară; nu fac spoilere dar nici nu sunt foarte modest; am simțit ceva fishy de la început la unele personaje, să nu dați sentințe pe primele impresii. Și schema e oarecum clasică – în orice societate sunt entități, organizații, sisteme care vor să acumuleze cât mai multă putere. Vorbesc de o societate democratică, pentru că în dictaturi puterea e nenegociabilă și concentrată la vârf, acolo nu e nici o bătălie. Forța pe care o emană personajul lui Crowe dar și cel jucat de Rachel McAdams, un pic melodramatică așa, e reconfortantă, simți că într-o lume normală, ai nevoie de astfel de oameni, care să pună reflectoarele pe umbrele și griurile societății. Și mi-a mai plăcut – spoiler alert – că n-au cedat tentației de a-i cupla pe cei doi. Deși pare clar că s-ar fi putut întâmpla în rulote, după Stop-ul regizorului.