photo: Sorin Retevoi

Am fost miercuri să văd documentarul Bölöni – Legenda care ne unește (Az erdélyi legenda), cu o invitație primită de la un bun prieten, căruia-i mulțumesc, se știe el. N-aveam idei preconcepute despre film, doar câteva așteptări și premise. Distincția între prejudecăți, așteptări și premise e aparent foarte fină, dar și destul de clară. Premisele erau, pe de o parte, personalitatea fotbalistică extrem de conturată a lui Laszlo/Loți/Laci, marele mijlocaș al anilor 80, dar și al deceniului anterior, de fapt; un personaj bine înfipt în teren, dar și în realitate. Pe de altă parte, informațiile publice despre finanțarea guvernamentală maghiară a documentarului ne dădeau și ele câteva hint-uri.
Plănuisem să bifez și un alt eveniment, organizat de alt bun prieten, o degustare de vinuri roșii premiate și medaliate de vinul.ro, cel mai vechi și prestigios portal despre vinuri din România, fondat și condus de un fost coleg de facultate, de redacții de ziar, din studenție și până spre sfârșitul anilor 90 și în general coleg de mese, pahare și discuții cel puțin interesante și polemice de cel puțin 30 de ani.
Dar aș fi rămas până la sfârșit la documentar, dacă nu începea cu aproape o oră mai târziu decât scria pe invitație. M-am prins că ora 18.00 era degeaba, când am ajuns, pe la fără un sfert și l-am văzut pe Giovanni Becali, cu reflectoare și gloată de reporteri în jurul lui. Giovanni Becali, well…

Am compensat însă pierderea finalului cu momentele de așteptare din sală, de dinainte de proiecție. Am urmărit ca pe un meta-show sosirile, pe rând, ale invitaților cu nume. Aproape întreaga echipă a Stelei ’86, Stângaciu, Bumbescu, Pițurcă, Lăcătuș, Tudorel Stoica plus Hagi și generația 94 (Răducioiu), dar și nelipsitul Valentin Ceaușescu, o umbră de om, bătrân și bolnav, care are încă forță și energie să spună prezent lumii. Felul în care Lăcătuș l-a primit lângă el, pe scaunul din dreapta, stând jos, degajat, aruncându-i probabil un “hai, stai aici, nea Valentin”, ca-ntre vechi prieteni, felul în care a venit, ca-ntr-un ritual omagial perpetuu, să-l îmbrățișeze pe Valentin chiar și Hagi, la rândul lui primit cu mare căldură, aproape eclipsându-l pe eroul Loți, merita un making of separat. Aura lui Hagi este incredibil de puternică; Gică e șeful lor, de fapt nu șef, e totemul lor de aur. Hagi e Winnetou și Loți probabil a fost un Old Shatterhand al primei mari echipe a României și a Stelei.

Lăcă l-a îmbrățișat cel mai călduros pe Gicanu, ca doi frați, aproape gemeni (la un an diferență după 60 de ani, ești practic de-o seamă). “Băi, unde am și eu loc”, a mai apucat să întrebe Gică, eliberat din efuziunile celorlalți și toți se uitau atent în jur, unde-l punem pe Gican; “hai, uite, lângă Răducioiu ai loc” și Gică s-a așezat cuminte lângă Florin, râzând un pic timid, ca și cum continuă să vină în fiecare dimineață cu rata de Săcele, încurcat și ușor speriat de ăștia de la oraș.
Filmul e o experiență cinematografică și afectiv-documentară specială pentru un spectator român, pentru că redă o perspectiva maghiară exclusivă a biografiei lui Bölöni și nu ne simțim foarte confortabil. Deși a fost protagonistul atâtor meciuri jucate cu tricolorul și stema României – comuniste, desigur – Loți e învăluit de afecțiunea mereu protectoare a maghiarimii din Ardeal, dar și de privirea, ceva mai distantă, a celei de peste Tisa. În felul lui direct care merge până la antipatic, dar onest și pragmatic până la urmă, el a fost loial României, mai loial cumva decât taică-său, care tot fugea de autoritățile române în anii 40. “Limba română s-a lipit de mine precum cârja de omul bolnav”, le povestește el ungurilor lui din Budapesta și invocarea acestui proverb exprimă fix genialitatea frustă, aproape “nesimțită”, a lui Bölöni.

Realizatorii maghiari au însă o privire lucidă, istoriografic vorbind, când se uită la vremurile de-atunci. Sărăcia, dictatura, aerul suprarealist-distopic al anilor ’80 se revarsă din toți pixelii peste sala din Mall Băneasa, aproximativ umplută de personaje strălucitoare în mințile oamenilor de atunci, îmbrăcate strălucitor acum. Toți privesc retrospectiv imaginile de atunci, avându-l alături pe ultimul reprezentant al dictaturii, omul luminat de atunci, Delfinul reformist care s-a ocupat asiduu și exclusiv de jucăria lui de la Steaua. Oare cum se uită azi Valentin Ceaușescu la toate astea? Aproape că te așteptai să se ridice în picioare și să protesteze față de nedreptatea acelor imagini. Am mai stat câteva minute, cu ochii pe ceas și reflecțiile astea suprapuse m-au ridicat de pe scaun. Prea mult din anii ’80 pentru mine. Bölöni rămâne un personaj exemplar al acelor ani, dar și al prezentului și încărcătura asta etnică pe care i-o conferă filmul, produs, regizat și finanțat de maghiari, e și ea parte din adevărul lui Loți și al nostru.
Am plecat să degust din vinurile premiate de Vinul.ro și m-am bucurat să descopăr un restaurant foarte fain, Pro Wine Gastrobar, și câteva vinuri remarcabile: Migala Cuvee Roșu de la Crama De Matei, Luturi Negru de Drăgășani de la Olterra și Rupes Nobilis Merlot de la HB Wine. Evenimentele sociale pe care le organizează de multă vreme Cezar au un farmec recofortant, pentru că întâlnirile cu pasionații și cunoscătorii de vin îți transmit mereu, chiar dacă nu ești neapărat și un entuziast ca ei, bucuria lor și mai ales plăcerea de a degusta viața și vinurile bune.