De la un an la altul, se împuținează numărul celor ce-mi urează la mulți ani pe facebook. Sunt și din ce în ce mai puțin activ, mă obosește din ce în ce hărmălaia, zgomotul, comentariile alături cu subiectul, oameni deranjați care vor să se-audă numai pe ei.

Surpriza a venit anul acesta de pe o altă rețea socială, de unde am primit o urare care m-a lăsat cu ochii-n amintiri. Cineva drag de pe vremuri a văzut o notificare de birthday și mi-a scris. Am reușit să și vorbim, după o grămadă de ani, depănând povestiri despre viață și pe unde ne mai risipim prin lume.

Vocea acelei surprize, aproape neschimbată, îmi-amintea de anii de demult, de drumul dinspre școală spre casă, de colegul de clasă și prietenul comun din blocul turn de la Piața Tomis 3, în apartamentul căruia stăteam ore-n șir, până seara, când apăreau ai lui, oarecum contrariați să ne vadă tot în uniforma de liceu.

Vocea, timbrul, fiecare inflexiune pe care o moștenim și o folosim apoi să ne transmitem sau să ne ascundem emoții , toate semnele de exclamare – știți dilema aia, e semnul exclamării sau al mirării – sunt parte din ceea ce purtăm cu noi prin lume. Și mi se pare că dacă păstrăm neschimbate aceste audio trademarks, e ca și cum am reușit să rămânem aceiași; nici nu mai contează cinci riduri sau o sută de fire de păr alb în plus.
Ascultam ce-mi spunea, cu un soi de emoție pe care n-am mai simțit-o demult și mă-ntrebam apoi, scriind rândurile astea, cum sună acum vocea mea, la distanță de decenii.
Pentru că vocea surpriză, încărcată acum de ani, de povești despre copii și năzbâtiile lor adolescentine, spuse cu un ton amuzat, cald și relaxat, mie îmi rezona fix ca-n ’87, când ne sunam pe telefoanele cu disc, furcă și fir niciodată îndeajuns de lung încât să-l putem duce până în camera noastră, departe de părinți.
Și am avut câteva fracțiuni de secundă sentimentul aproape abisal că nu s-a schimbat nimic, că suntem tot acolo, în acel micro-univers al micro-universului dintr-a IX-a A și că urmează din moment în moment să-l auzim și pe V., care ne asculta de pe un alt receptor, așa cum o făcea pe vremuri.

Eram un adolescent turbulent și răzvrătit, citeam mult, povesteam puțin și-mi ascundeam cum puteam trăirile, mă uitam nelămurit și cam arogant la cei din jur, de la înălțimea unor cărți pe care credeam că le și înțeleg. Puține lucruri reușeau să mă trezească din lumea mea; felul de a fi atât de fain al câtorva mă încărca mereu cu o bucurie rară, pe care probabil nu o conștientizam și nu o prețuiam atunci îndeajuns.
Vocea asta surpriză, reauzită după mulți ani, m-a umplut din nou de o bucurie caldă și la fel de graseiată ca atunci. Ceea ce-mi amintește și-mi reconfirmă, cu o tristețe voioasă pe care habar n-am cum am căpătat-o, de ce-mi plăcea atât de mult s-o ascult.