Nu mi-e ușor să scriu despre subiect. E despre o industrie legală, ca om de advertising și marketing ar trebui să nu am prejudecăți; un fost coleg de facultate, fost publicitar, avea o vorbă, spusă cu un soi de emfază, dar corectă în fond – promovezi un săpun sau un președinte, e totuna.

La nuanțe însă, nu prea e. Pariurile, că despre ele e vorba, sunt o plagă socială teribilă în România. Explozia lor e un semn teribil pentru societate și vorbește loud and clear despre lipsa de speranțe și de opțiuni a sute de mii de români care își pun banii pe o variantă sau alta, pe o variabilă oarecare. Bugete de familie tăiate drastic, lipsuri, adicții oribile, oameni înnebuniți de perspectivele iluzorii ale unor câștiguri.

Mai mult, break-urile publicitare sunt pline de ad-uri la case de pariuri. Zeci de campanii, multe din ele penibile, simpliste, cu foști fotbaliști ajunși endorseri, din lipsă de perspective, din comoditate și tentația câștigului ușor. Mai nou, apar pe sticlă și jurnaliști, mai mult sau mai puțin respectabili; toată lumea mănâncă o pâine-două-nouă din pariuri.

În timpul ăsta, cum ziceam, milioane de români cotizează zilnic, unii de-o bere, alții de-un sfert de salariu sau “banii de ghiozdane la copii” pentru niște iluzii. Sigur, industria hazardului e parte din economia mondială – asigurări, cotații bursiere, cripto – dar mizeria asta de industrie de pariuri mănâncă sufletele multor oameni sărmani. Și s-a instalat ca o pelagră pe media de sport si pe toate calupurile publicitare. Urât.

Și mai e ceva. Conținutul de sport e distorsionat deja la maximum. Statistici și hard data sunt aruncate în eter haotic și aberant – e un băiat la Digi SPort, George Dobre, vorbește cu o sută la oră și de cele mai multe ori umple timpul și spațiul cu cifre absolut inutile. Nu mai e loc de analize, de comentarii, de povești despre fotbal, totul e o statistică aberantă, pe care nimeni nu o ascultă, pentru că e prea mult, mult prea mult. O harababură tristă a ajuns presa sportivă, o breaslă transformată în pariori. E și o dezamăgire personală la mijloc, recunosc; acum 25 de ani, în prima, dar și în a doua studenție am fost editor și apoi reporter de sport, vreo doi ani. Fără să o dau în patetisme și memorialistică ieftină, dar presa sportivă a ajuns pur și simplu, cu câteva excepții, un apendice al pariurilor.

Poate că ar fi timpul și de fapte bune. Industria de pariuri ar trebui să finanțeze campanii pentru oamenii cu adicții, să le spună tuturor să parieze cât mai puțin. Să plătească psihologii specializați în adicții care să-i vindece pe oamenii care vor să scape de nebunia asta, că e o nebunie să pariezi zilnic sau săptămânal zeci, sute și mii de lei. Sigur, toți au mini-CSR-urile lor invizibile de care nimeni nu aude. Nu de gesturi de fațadă e nevoie, ci de implicare consistentă. Să-i școlească un pic pe toți șomerii fără perspective, să le dea un sens oarecare vieții lor dezastruoase. O bursă de locuri de muncă, niște școli profesionale de meserii, o grămadă de lucruri s-ar putea face; astfel, oamenii ar avea venituri sigure iar industria ar avea apoi încasări predictibile. Dar cine vede mai departe de genunchiul broaștei?

Photo – @copyright Traian Panghe, 2018, Tinos, Grecia