Recent, am dat peste un documentar la care m-am uitat 3 ore, aproape fără pauză. Nu era un subiect nou-și-nemaiîntâlnit, nici controversat sau în trend. “Integrala Phoenix” se cheamă, e produs de TVR și postat în 2016 pe canalul lor de youtube, în șase episoade; cum nu mai sunt telespectator de posturi tv generaliste de multă vreme, nu îl știam. Primul episod e aici (următoarele episoade apar, pe rând, la vizionare, în sugestiile platformei din dreapta sus).

Sunt dintre cei care s-au întâlnit cu Phoenix abia după ’89. Într-un mod ciudat, în liceu nu am dat de ei, puținii rockeri din gașcă erau cu Metallica sau Maiden; mai aveam un fost amic de liceu fan Garry Moore – Still got the blues e și-acum unul din hiturile cu care aș pleca pe o insulă – dar despre Phoenix am auzit, cred, pe final de ’89, când a pus cineva la un party îmbibat de alcool un disc vechi cu Mugur de fluier; am urlat atunci beți și încântați că descopeream “Andrii Popa”.

Studenția căministă a fost însă declanșatorul maniei Phoenix. Am stat în cameră doi ani c-un coleg de facultate care, la a doua sticlă de vin, începea niște recitaluri de se cutremurau pereții, cu strofe întregi din Cantafabule – fiare cuminți, cu-o mie de dinti, cu coada de pește, cu gheare la dește, cu unghe de țap, cu cap, făr’ de cap, cu blana ca sfecla, cu ochii ca stecla, cu ochii de vâlc, fiare cu tâlc, cu duhori suave, fiare filozoafe, aveeee!

Iar concertul uriaș din Parcul Tineretului de la Rock ’91 a fost pentru mine, și pentru toți cei de acolo, sunt convins, o imensă vrajă, care ne-a deșurubat capetele și ni le-a pus din nou la loc, dar în alt fel, cu totul în alt fel. A fost o poveste de revedere uluitoare. La 14 ani de la fuga lor din țară, Covaci și ceilalți îi redescopereau pe copiii de grădiniță de pe vremea gloriei lor cântând odată cu ei, ca și cum totul s-ar fi legat din nou, just like that. Zeci de mii de tineri, dar și adulții care fuseseră tineri pe vremuri, i-au întâmpinat ca pe frații lor mai mari reîntorși acasă.

Văzând acum, peste ani, acest documentar, am realizat că oamenii ăștia – Covaci în primul rând dar și toți ceilalți care au gravitat în jurul lui- au avut cu adevărat geniu. Geniul românesc, despre care îngaimă cu greu toți analfabeții, s-a întrupat în Phoenix, care au realizat după 1970 ceva colosal; au coborât în străfundurile literaturii medievale și folclorice de aici și de aiurea și au readus la viață, cu un sound unic, o operă aproape inegalabilă.

Sigur că s-au inspirat de vibe-urile epocii, dar au creat artă autentică, puternică, vibrantă. Azi și oricând, asculți Phoenix și te minunezi cum poate să sune Cantafabule, probabil cel mai bun LP scos vreodată în România. Sigur, au mai fost și alții, poate că Dan Andrei Aldea a fost un alt uriaș și Sfinxul din perioada lui suna într-adevăr într-un mare fel.

Iar Covaci a fost și rămâne simbolul Phoenix. Un nebun uriaș, la propriu și la figurat; azi nimeni nu mai e lângă el, s-a certat cu toți, dar în acele vremuri el era catalizatorul, nucleul din care emana energia lor creatoare vibrantă, absolut impresionantă. Oamenii ăștia își construiau singuri epopeile muzicale, își creau costume, imaginau, desenau și produceau coperți de discuri, scenografii de concerte. E uluitor câtă energie creatoare aveau toți, impulsionați, biciuiți și inspirați de geniul de nestăpânit al lui Covaci. Ca orice mare operă, muzica lor îți creează impresia ca există in tine de când lumea și că a trebuit să vina cineva sa o elibereze, ca să o poți conștientiza, să realizezi că se regăsește în tine și în ceilalți de când lumea.

Dacă vreodată s-ar întâmpla o minune să putem reconstrui un spirit românesc autentic, pozitiv, generos, creator și puternic, din cenușa Phoenix vom putea face asta. Să fim puternici și creativi și răzbătători ca ei. Să nu acceptăm compromisuri, să luptăm, să plecăm atunci când e de plecat, să ne întoarcem când e de întors, să renaștem și șă dăinuim. Phoenix este România puternică și creatoare, născută din hippismul și energia eliberatoare a anilor ’60, care a scormonit apoi adânc în trecut și a revenit în anii ’70 cu adevărate capodopere românești – Mugur de fluier și Cantafabule.

Fie să renască numai cel ce har/Are de-a renaște curățit prin jar/Din cenușa-i proprie și din propriu-i scrum/Astăzi ca și mâine. Pururi și acum.

Photo – @copyright Traian Panghe, Constanța, Romania, 2019