Trecutul meu îndepărtat în jurnalism – la începutul carierei, din studenție și până la sfârșitul lui ’97, am adunat vreo cinci ani – mă ține mereu interesat de toate aceste trials and tribulations ale presei, mai ales ale celei din Ro. Am încă amici jurnaliști, mă leagă prietenii vechi cu foști redactori șefi, “făcători de gazete”, o sintagmă veche, cam oribilă, da’ alta n-am; citesc mult și presa din țară și cea occidentală; poate prea mult. Mai ales în contextul ultimilor ani și al campaniilor masive de dezinformare, m-am activat le urmăresc atent și cam cu-ngrijorare. Mi se pare că a devenit vital să ne cultivăm și să ne antrenăm spiritul critic, informarea și înțelegerea lumii în care trăim; în sensul ăsta, aplaud și susțin Misreport și vă îndemn pe cât mai mulți să vă abonați la newsletterul lor. Printr-o recomandare de la Codruța Simina, fondatoare Misreport, căreia-i mulțumesc și aici, am participat la o conferință foarte interesantă pe temele dezinformării, organizată de Fundația Friends for Friends, cu sprijinul ING.

Am urmărit două panel-uri, unul mai captivant ca celălalt. La primul, moderat de Codruța, au participat doi ziariști-manageri, Alina Radu, director și co-fondator la Ziarul de Gardă din Basarabia și Martin Fornusek, Senior News Editor la The Kyiv Independent. Pentru cine n-a prea auzit de ziarul de investigații din Chișinău, aici e una din cele mai tari anchete pe care le-am citit despre dezinformare, propagandă și cumpărare de voturi; și au mai publicat una cu un impact la fel de mare în 2024. Despre Kyiv Independent – e un ziar ucrainean care-și respectă atributul “independent” din nume, publică des și materiale anti-Zelenski, anti-oligarhie locală și evident, e anti-rus. Dați o raită pe site și citiți, să vă faceți voi înșivă o părere.
De asemenea, invitat a fost și Gernot Wolfram, profesor de management cultural și studii culturale la Macromedia University Berlin. Dacă ultimul a oferit anumite perspective academice și antropologice, unele din ele debatable în sensul propriu al cuvântului, cei doi ziariști, împreună cu Codruța, au ținut sus steagul unei atitudini mai degrabă dihotomice, în alb și negru, despre adevăr, presă, informare vs dezinformare. Întâi că mi se pare straniu și fascinant cum breasla asta, destul de nouă în societățile moderne, până la urmă, nu cred că are mai mult de 200 de ani, e forțată să-și apere și să-și redefinească teritoriul. Și mai ales, cât de puțini par cei care luptă și țin cu dinții la meseria lor, în România mai ales; și cu atât mai meritorii sunt strădaniile celor care luptă pentru asta și al celor care aderă necondiționat, când vine vorba.
Apoi, ce cred că e cu adevărat dificil și aproape insolubil cu armele de acum, e să înțelegem unde se plasează acum media, când peisajul informării a fost invadat de acest atribut, “social”. E ca și cum tehnologia a împuternicit pe toată lumea cu acest dar al informării. Așa cum fiecare posesor de smartphone a devenit un fotograf, aneantizând practic breasla fotografilor, la fel și meseria de ziarist e amenințată cu dispariția. Unde va mai avea loc presa pe netul dominat de marile rețele, care impun absolut toate regulile? Și mai ales, cum va putea lupta cu dezinformarea masivă a atâtor actori statali sau privați care nu mai simt deloc în coastă suflul criticii presei, a patra putere în stat? Unde mai poți citi relatări obiective, factuale despre realitate, când rețelele sunt inundate de versiuni și perspective pline de prejudecăți, interese obscure, care denaturează și aneantizează practic ideea de adevăr și relatare factuală?
Întrebările astea par mai degrabă să anunțe cel de-al doilea panel al conferinței, moderat de Dragoș Stanca, în dialog cu Kuek Ser Kuang Keng, digital journalist, data journalism trainer și media consultant la Pullitzer Center, dar revin la primul panel: atâta vreme cât există o presă în care activează oameni atât de determinați să lupte pentru adevăr și informare corectă, precum Alina Radu, editori de știri cu o viziune echilibrată și lucidă ca Martin Fornusek, ziarișți-deveniți-antidezinformatori-activiști frenetici, neobosiți și mereu atenți la detalii precum poeta Codruța Simina, nimic nu e încă pierdut. Sper să fi înțeles și simțit asta și audiența, în marea ei majoritate, tineri jurnaliști. Mai ales Alina Radu a fost cuceritoare la propriu, cu stilul ei cald și bun ca o plăcintă moldovenească, în același timp înverșunat și nesmintit, acest arhaism care vrea să vorbească de fapt despre smintirea minților de azi.

Al doilea panel a fost o revelație și o uimire aproape continuă. Acuratețea tehnologică, să-i zic așa, și viziunea de business proaspătă și adecvată la nou a lui Dragoș Stanca din prezentarea lui despre Ethical Media Alliance, nu mai e o noutate pentru mine, am citit destule despre preocupările lui în zona asta de agregare a presei independente. A fost doar un warm up informațional pentru ce a urmat.

Asia de Sud-Est este un tărâm mitic, aș spune, în mass-media și în comunicări electorale. Am aflat și eu, abia acum, că fiul lui Ferdinand Marcos e noul președinte al Filipinelor. Ca un aproape boomer, deși-s de fapt din generația X, a decrețeilor târzii, am încă proaspătă în inte imaginea Imeldei Marcos și a colecției ei de o mie de perechi de pantofi. În anii 90, o astfel de imagine a luxului strivitor al elitelor conducătoare, amintind de afișarea nerușinată a bogăției nomenclaturiștilor din Primăverii, n-avea cum să nu te marcheze. Bine, memoria mea e oricum inexactă, BBC spune că cifra exactă a perechilor de pantofi e mai aproape de 3000.

Dincolo de acest fapt divers electoral, e aproape tulburător să vezi că de fapt memoria națiunilor e, la scara istoriei, comparabilă cu cea a peștișorului care se izbește ritmic de pereții acvariului, uitănd practic instantaneu limitele habitatului său și te face să te-ntrebi ce sens mai are de fapt istoria, în sensul de povestire exemplară, cu sens, cu învățăminte etice, morale. Teribil. Judge me on actions, not ancestors, spune Bongbong Marcos și are dreptate – de ce să nu facem din istorie o nebunie discontinuă, fără sens. ȘI tentația gândului mioritic apare la fel de instantaneu: ce-ar fi fost acum un nepot de-ai lui Ceașcă, fiul lui Nicușor – nu, nu ăsta, lăsați glumele – sau al lui Valentin? Candidat pentru 2028 și viitor președinte al României? Generația mea și cei mai vechi poate-și mai amintesc dumele otrăvite lansate prin societate în anii 80 – “Nicușor face treabă la Sibiu”, “se pare că-i mai sănătos la cap ca tac’su”, aceste baloane de testare a opiniei publice, care urmăreau probabil să pregătească ceva nord-coreean și la noi, cine știe.

O altă noutate absolută pentru mine a fost referința lui Keng despre alegerile prezidențiale din Indonezia. Președintele nou ales – vorba vine nou, are deja aproape doi ani în funcție, din februarie 2024 încoace – a avut o campanie uimitoare. Faptul că se poza repetat cu pisici pe Insta a fost doar o mică ghidușie; marele trick a fost o campanie din care realul pur și simplu s-a retras: absolut toate materialele de campanie au avut ca personaj central un alter ego, o ilustrație-avatar, un bunicuț inofensiv desenat simpatic. Abordarea a părut că șterge pur și simplu referirile la trecutul sângeros al candidatului și îl recaricaturizează într-un mod atrăgător pentru noile generații, mai deloc dispuse să se uite în urmă, în istoria recentă – la ce bun, noi le avem pe ale noastre, explică sociologii și politologii indonezieni într-o analiză din The Guardian.
Și când spun sângeros, nu e deloc un termen exagerat – Prabowo Subianto a fost implicat direct în răpirea, torturarea și uciderea activiștilor pentru drepturile omului din Timorul de Est, în anii 90. Într-un mod similar cu cel din Indonezia, un personaj absolut detestat se dă de două ori peste cap, ca-n basmele populare și devine un bătrânel haios pentru noile generații, cu memoria istorică ștearsă pur și simplu. Actorii politici apasă pur și simplu pe butoane imaginare de erase files cu ușurința cu care ștergem din laptop documente vechi cu mulți mega.

Nici măcar partea principală a prezentării lui Keng, legată de măsurile concrete prin care încearcă să supraviețuiască și să se adapteze presa din Asia de Sud-Est nu a fost mai optimistă, chiar el a admis, întrebat din public, că e mai degrabă pesimist. Totuși, felul în care se mișcă presa de acolo e de admirat: își crează alianțe – ce încearcă deja aici Stanca, cu un succes mai degrabă limitat până acum – își metamorfozează spiritul de solidaritate în acțiuni concrete: colaborări eficiente cu mediul academic, investiții tehnologice în detectarea dezinormării și mai ales, programe și training-uri de prebunking.
E esențial să-i învățăm pe oameni preventiv, spune Keng; echipe de media traineri merg în comunități și le arată oamenilor cum pot detecta dezinformările și fake news, cum să înțeleagă mediul digital în care se mișcă. Alfabetizările în masă de acum o sută de ani devin acum alfabetizări digitale.
Ziariștii și activiștii media de acolo își construiesc ONG-uri care monitorizează social media, alertează audiențele când detectează operațiuni de manipulare masive, elaborează rapide, își educă traineri și experți. Sunt activi, responsabili, luptă și caută mereu soluții. E o lecție pe care musai trebuie să ne-o însușim și sper că nenumăratele și neobositele lor inițiative să-i molipsească și pe activiștii români din media.

Am plecat de-acolo cu un sentiment nelămurit de sfârșit de lume, întrezărind zorii și umbrele alteia noi. Adaptare și supraviețuire, asta ne așteaptă, as always, ce să și facem mai mult de-atât?