M-am intrebat intotdeauna chestia asta. Inrolat eu insumi in vastele armate de migratori de city break sau de vacante urbane, ma uitam de multe ori in jur, excedat de hoardele de turisti alaturi de care trebuie sa imparti totul – cei cativa metri din pub-ul pe care credeati ca-l stiti doar voi, strada aia umbroasa, serpuind prin cartierul de care stii numai tu si alte cateva sute, fix in ziua asta caniculara in care ti-ai propus sa bifezi carciumioara aia din Alfama, unde e o coada uriasa inca de la 11.

Venetia mi s-a parut si ea, inca de acum 15 ani, cand am fost de cateva ori, aproape scufundata sub greutatea aparatelor de fotografiat – poate doar insula Lido era inca respirabila, din peregrinarile de atunci. Praga, pe care am revazut-o acum doi ani, dupa un deceniu si mai bine, pare un mall-muzeu-carciuma deschis non-stop; e-adevarat ca sunt mai multe pub-uri si restaurante, deschise aproape pe fiecare strada cat de cat centrala, dar si mult mai multi navalitori cu rucsaci si smartphones.

Discutiile au ajuns si la noi, vechiul-si-post-modernul Cluj a intrat si el in galeria oraselor excedate de turisti. Din cauze un pic aparte, pentru ca clujenii au parte de atacuri turistice insuportabile pe perioade scurte, cu electro-socuri de cateva sute de mii de decibeli. Cat despre celelalte motive de ultra-afluenta – Jazz in the park, TIFF si Electric Castle – sunt fie mai usor de digerat fie mai departe de oras.

Am lungit introducerea de ma plictisesc si eu daca nu intru in subiect. Am citit ieri despre unii italieni locuitori ai Romei care se bucura pentru prima oara in viata de o vizita in tihna la Colloseum, la Fontana din Trevi si de sutele de locuri turistice ale Cetatii Eterne. Uimiti si entuziasmati ca niste copii dusi cu scoala in excursie, in locuri aflate la doi pasi de casa, separate de o distanta mentala uriasa. Locul in care traiesti si cel de vizavi, interzis ani la randul, pentru ca pur si simplu nu-ti mai apartine.

Ca si cum ai locui langa Luvru si n-ai vedea nici urma de zambet de Mona Lisa. La urma urmei, ti-ar fi si sila sa te duci, dupa ce ai vazut ingramadindu-se in fiecare zi gloate nesfarsite, luna de luna, an de an. Si daca translatam intrebarile cateva mii mii de kilometri mai la sud-est, sa stai langa Palatul Mogosoaia e insuportabil? Dar vizavi de Domeniul Stirbey pe timpul Summerwell?

Si ce fel de cetatean al acelor orase mai esti cand stai in astfel de locuri? Vorbesc si ca un constantean auto-exilat de multa vreme in Bucuresti, visand inca la un destin turistic inca neimplinit al Tomisului. Eu insumi descopar in Constanta locuri despre care habar n-aveam in adolescenta. E adevarat ca as putea fi un ghid bun, Peninsula nu e nici foarte mare iar locuri faine in afara vechii cetati nu-s nici ele prea multe. O sa va zic codificat cateva nume – Mihai Eminescu, Aristide Karatzali, Vasile Canarache si mai descoperiti si voi.

Pana la urma, acceptand sa traiesti in orase si regiuni sufocate de turisti – hoardele migratoare ale post-modernitatii – e ca si cum ai accepta, oftand din greu, o pierdere iremediabila de suveranitate. Locurile tale nu-ti mai apartin. Te instrainezi de tot, ajungi sa nu le mai suporti, sa ceri primarului sa-i alunge, sa creezi spatii in care turistii sa nu mai ajunga, cum fac praghezii, venetienii si toti napastuitii lumii, privilegiatii fara nici un privilegiu. Imi amintesc cum era vazut in anii 90 statutul de constantean ajuns student caminist la Bucuresti. Cand raspundeai – sunt din Constanta – fata care te-ntrebase devenea toata o vocala – aaaaaaaaa, din Constanta?!….

A trebuit sa vina o pandemie, ca o multi- retragere aureliana a armatelor de turisti, ca sa redevina si romanii niste mici turisti in orasul lor natal.

Photo – copyright Traian Panghe, Lisabona, 2018