photo – @copyright Traian Panghe, Constanța, 2025

Fix când toată lumea bună, adunată sâmbătă seară, pe 13 iunie, cu miile în mall-uri (cel puțin la AFI era full în toate sălile cu proiecții), se pregătea la cafeaua de late Sunday morning să scrie despre Fjord, a venit Nicușor Dan cu această petardă de … (mostră de caracter/propunere de prim-ministru, you name it). Am folosit această metonimie ca să mă identific cu publicul, v-ați dat seama. Pentru că fix asta făceam duminică dimineață când ne-a explodat tuturor petarda de la Cotroceni. Dar m-am concentrat și pe filmul lui Mungiu și scriu, iată, la această cronică cinema-personală.

Primul gând mi-a venit conducând în noapte către casă, după film și îl pun în fruntea celorlalte, pentru că mi se pare cu adevărat important: cât de mult i-a lipsit Europei  culturale de la Cannes acest exercițiu al polemicii, al dialogului asertiv, dar civilizat, dacă s-a entuziasmat atât de tare să-i acorde Palme D’Or lui Mungiu. Pentru că cel mai mare merit al acestui film –  și multă lume a spus-o deja – este această generozitate uluitoare a lui Mungiu care face loc celor două lumi aparent ireductibile și ireconciliabile în acest spațiu strâmt și finit al unei narațiuni video; un 16/9 primitor și concesiv totodată.

Și mai departe, Mungiu preia rolul de gazdă și de mediator – că tot e nevoie de ei – și cu această vrăjitorie de povestaș te ia de mână prin hățișul narațiunii și-ți arată, ca-ntr-un balans amplu al unui leagăn al copilăriei, cel puțin două priveliști distincte, văzute de sus, ale aceleiași vieți din balansoar, în fond.

Întâi vezi prima discuție a celor de la Barnevernet, temutul serviciu de protecția copilului din Norvegia, cu mama celor cinci copii, în micuța ei sufragerie, în jurul unei mese și a unor căni de ceai. Acuzațiile dure, reacțiile tulburătoare, nervii ei întinși la maximum, inflexibilitatea celor două funcționare, totul se desfășoară sub faldurile unui steag norvegian care flutură aproape amenințător în fața ferestrei.

Apoi începi să remarci și felul în care Mungiu ne așterne privirilor crâmpeie din viața primilor creștini  ai Imperiului Roman. Așa ai zice că arată familia Gheorghiu, cu toți ascunși în micile peșteri personale, asediați de secularismul teribil de-afară. Și vezi și „efectele adverse” ale acestei educații care se așezaseră deja pe caracterele și personalitățile celor mici – supușenie, conformism, refuzul curajului. Încet-încet, carapacea acestui tip de educație restrictivă se crapă însă: copiii sar geamul, se urcă noaptea în barcă, descoperă gustul libertății adolescentine.

Aproape că nu știi ce să crezi despre lumea mică și închisă a lui Mihai și Lisbet Gheorghiu și lumea mare și la fel de închisă a societății norvegiene. Simți că se vor ciocni grav și răzvrătirile pre-adolescenților îți dau senzația că dacă ar fi lăsați ei să facă lucrurile așa cum simt, fără mari presiuni, doar să te uiți la ei din când în când și să vorbești, să-i mai întrebi chestii, viața ar fi mai frumoasă. Așa cum e noaptea, în plimbările pe lac, sub stelele fiordului. Mia pare singurul adult cu adevărat lucid și responsabil din toată adunătura aceea de oameni pierduți în gândurile și viețile lor. Singura care construiește punți cu Lisbet, chiar și cu Mihai – mult mai greu cu Mihai. Aproape că e mai ușor să construiască punți cu procurorul robespierrist, dacă Revoluția Franceză s-ar fi mutat mai la nord, în Thermidorul anilor 1790.

Câte ceva despre actori: Renate Reinsve joacă extraordinar și mi se pare că-l eclipsează evident pe Sebastian Stan, care reușește totuși să ne arate acel profil saturnian de tată român tradițional, pe care nici educația și profesia nu îl îmblânzesc mai deloc; poate că supra-calificarea îl frustrează și mai mult, îl însingurează și târăște după el întreaga familie în peștera vechilor creștini, în țarcul pentru oi, în imnuri și rugăciuni. Lisa Carlehed face de asemenea un rol magistral, e cea mai luminoasă prezență de acolo, care-ți dă speranțe că și în societatea norvegiană au rămas suficiente rezerve de decență și echilibru, care ies la suprafață la nevoie.

Și dacă Cristian Mungiu ne îmboldește atât de clar și atât de discret în același timp să gândim, să ne găsim singuri opiniile și concluziile în această ciocnire a culturilor, hai să-i urmăm demersul.

Întâi de toate, relaționarea religie/stat/societate. Eu cred că orice stat modern trebuie să devină cu adevărat aseptic, imun și impermeabil la religii. Așa cum e azi Norvegia. Religia și credințele religioase ar trebui să se retragă în sfera privată. E o luptă care se defășoară de secole, de la Revoluția Franceză încoace. O grămadă de țări au reușit acest lucru, după procese și frământări de secole, e-adevărat. Jan Hus era ars pe rug acum 600 de ani, iar azi Cehia e una din cele mai îndepărtate state de religie în general; poate că nu e cel mai nimerit lucru, dar sunt alegerile lor și le respectăm. Germania, pe vremea când era redusă la zeci de principate și ducate, a fost teatrul unor confruntări religioase sângeroase; ce să mai spunem de Franța hughenoților sau de Marea Britanie care-l izgonea pe Papă din comunitatea credincioșilor și proclama Biserica Anglicană, cu regele șeful ei suprem.

Nordicii au avut la rândul lor propriile epopei legate de secularism și au ajuns într-un stadiu în care, iată, nu doar că au izgonit religia din spațiul public, dar ajung să-i și persecute, într-un fel insidios, dar palpabil, pe oamenii cu credințe puternice. Probabil că e un tip de extremism și aici și lucrurile ar trebui să fie balansate și echilibrate. Poate că României i-ar fi utile cândva aceste experiențe.

Deocamdată, suntem în cealaltă parte a lumii,  suntem un stat cvasi-teocratic și poate că vă sună exagerat, dar dacă analizăm implicarea masivă, financiară, a statului român în proiecte ale BOR, mai puțin ale celorlalte culte, sprijinul reciproc, amestecul BOR în politică, toate acestea ne arată un stat nu doar departe de un secularism sănătos și echilibrat, dar cu interferențe reciproce.

Într-un anume fel, secularismul pe care Cuza a încercat să-l pună la temelia tânărului stat român la 1863, cu secularizarea averilor mănăstirești, inclusiv a celor “închinate”, de la Muntele Athos, mii de hectare, proprietăți agricole șamd, s-a prăbușit încet-încet până spre sfârșitul secolului al XIX-lea. Proclamarea Regatului a însemnat și începutul unei perioade în care monarhia și Biserica Ortodoxă au dobândit o influență din ce în ce mai mare în arhitectura instituțională a statului. Să nu uităm că Patriarhul Miron Cristea a fost prim ministru, iar Carol al II-lea a intervenit decisiv și cu efecte dezastruoase în chestiuni constituționale și de guvernare, desființând partidele politice, instituind Frontul Renașterii Naționale și o dictatură carlistă nefastă în istoria și destinul nostru interbelic dar și postbelic, până la urmă.

Sigur, revenind la Fjord, nu e deloc în regulă e că statul norvegian merge inacceptabil de departe și sancționează nemilos și nedrept credințele oamenilor. Sigur că profesorii ar trebui să le explice că nu la școala de stat vor discuta despre religie, ci acasă cu părinții lor sau la congregații, la biserică. Dar omenia, luciditatea și relaxarea, unde sunt? Ce e cu aceste atitudini aproape naziste ale autorităților și ale actanților ei? E teribilă lipsa de umanitate a acelei educatoare și prin contrast, aproape luminoasă empatia profundă pe care o manifestă avocatul soților Gheorghiu, soția directorului școlii. El însuși pare uneori iritat de exagerările educatoarelor înflăcărate de spiritul Barnevernet, nu îndeajuns încât să protesteze fie și formal. Sindrom întâlnit și prin România; măcar ne mai liniștim că nu suntem unici.

Și mai e ceva aici. Mungiu ne mai spune un lucru care poate scăpa lesne unei observații atente, prin câteva replici ale localnicilor: când ajungi într-o țară străină, te adaptezi într-un fel sau altul rigorilor sociale ale acelei țări. Nu așa cum insistă procurorul în proces, nu submisiv și cu capul plecat, dar e bine să începi să te întrebi și să citești despre acea țară în care vrei să te așezi cu familia.

Eu am citit acum câteva lucruri pe net despre filosofia socială a Barnevernet. Norvegienii se inspiră din Convenția ONU privind Drepturile Copilului și consideră că nu părinții au dreptul de netăgăduit de a-și crește copilul cum vor ei; ei cred că mai important e dreptul copilului la o dezvoltare armonioasă și sigură. Așa cred ei și dacă vii dintr-o țară unde, dimpotrivă, părintele are drept absolut, pe principiul „eu te-am făcut, eu te omor”, e bine să îți pui niște întrebări. Sigur că asta cu eu te-am făcut..  o exagerare vădită, o nebunie, dar oamenii de la noi se simt uneori îndreptățiți să urle la copiii lor această lozincă.

Să ridice mâna sus cine n-a auzit niciodată asta acasă. Eu, unul, am auzit-o de câteva ori. OK, ai mei și atâția alți părinți au spus-o probabil într-o surescitare nervoasă excesivă, nu dezbatem experiențe personale – și nici n-a fost cazul la mine de vreun exces, dar vorbim de o anume cultură a violenței familiale, de o formă de educație prin constrângeri extreme, în fond. Și vii în Norvegia, unde statul proclamă maxim de strictețe când e vorba de drepturile copilului și nu te adaptezi? Vrei să îți faci viața ta, izolat de comunitate și nu ții cont de toate astea.
OK, vrei să îl educi cum consideri că e cel mai bine, potrivit propriilor convingeri. Dar nu trăiești doar în țarcul tău mic, cu câteva oi, într-o căsuță izolată de cei din jur. E de pus această mare întrebare, logică, pragmatică – chiar vrei să emigrezi într-o țară unde lucrurile arată atât de diferit de convingerile tale?

Am scris mult și ajung încet-încet și la final. Sfârșitul fimului Fjord e ușor straniu și prolix, după mine. Pe de o parte, e acea metaforă cu Noora, noul Moise care merge pe ape și le desparte, nu? În ce fel? Desparte apele între cele două lumi și ea pășește pe cărarea dreaptă, a empatiei, a iubirii, oricum am defini-o. Mi se pare că sunt niște muguri nedeslușiți încă. Noora o adoră pe mica ei prietenă româncă; îi place un pic și de fratele ei, dar și de fată. O leagă de noua ei prietenă româncă o prietenie minunată, poate și pentru că simte un tip de căldură și onestitate pe care societatea rece locală nu i-o oferă.

Pe de altă parte, acel ferry-boat fuge din calea potopului Barnevernet ca o nouă Arcă a lui Mihai Gheorghiu, care a apucat să-și îmbarce în grabă familia și să plece spre zări mai bune. Și aici mai strecoară Mungiu încă ceva; pare că nici el nu știe sau nu vrea să încheie într-o singură cheie filmul. Aruncă toate bețișoarele pe masă, ca-ntr-un joc Orinocco, care cum s-or amesteca.

Pentru că el ne spune, la final, într-o izbucnire minunată a fetei – „de ce nu ați vorbit cu noi, de ce nu ne-ați spus și nouă că plecăm? Să ne luăm rămas bun de la prieteni…”

Poate că drepturile copilului sunt mai importante decât credeau Mihai și Lisbet… Poate că fuga lor disperată din potopul rece, fără suflet i-a făcut să ia cu ei o parte din ceea ce au urât și i-a adus la disperare – copiii au drepturi și ei. Și poate că drepturile copilului sunt cele mai importante, nu?
Pare că adulții au stricat totul în lumea asta a fiordului: și tata Mihai și mama Lisbet cu interdicțiile lor, și tata Mads cu tâmpeniile din capul lui, și educatoarele și profesorii barnevernetiști. Poate că de fapt copiii simt cel mai bine ce e potrivit și dezirabil pentru ei. Și e de datoria părinților să simtă ce le transmit copiii și să simtă și ei la fel.

În continuare, cred că de fapt Mungiu e un ziarist grozav, care face anchete jurnalistice extraordinare; de altfel, el scria foarte bine la Opinia Studențească înainte de a se apuca de regie. Că el crede că face filme artistice – După dealuri, RMN, Bacalaureat, Jaful secolului – e dreptul și nebunia lui jurnalistico-creativă. Și asta o spune unul care a făcut Jurnalism și face creație. În publicitate, desigur, toutes proportions gardées, cum se zice pe la Cannes.