Categories
literature psiche scrieri

Doar o nuntă și o înmormântare

Auzi, măi mama, da’ eu am prins-o pe baba Alixandra, străbunica? 
Da… n-o mai ții tu minte da’ ai prins-o. Aveai trei ani, tot dădea și ea să te tină in poală și tu te strâmbai că mirosea urat și fugeai de lângă ea. 
Da’ a murit până m-am facut eu mai mare… 
Da, prin ’75 sau ’76 a murit;  ce-am mai pătit atunci…  Costică, văru lui tata, se pregătea de nuntă cu Ionica. Taică-său, unchiu’ Nicu, era toată ziua pe tren de la Constanța la Făcăeni, pregătea nunta aici, dup-aia se ducea s-o ingrijească pe baba Alixandra, că trăgea sa moara. Stătea bunică-tău la ea la căpătâi, era și nea Oaie care avea grija de ea. Mai mergea pe la țară unchiu-tău Marian și ne mai zicea, am fost și eu cu tata și cu tine o dată. 

Așa.. și cum a fost?
Păi a venit ziua nuntii. Era duminică. Pe la 10 dimineață ne trezim cu unchiu’ Nicu la noi. 
Eram cu Marian, unchiu-tău, nevastă-sa , noi două făceam cozonaci, colaci, pregătiri de nuntă. 
Și se pune unchiu’ Nicu la masa și zice – a murit mama. Eu cu Doinița am rămas cu mâinile în cocă. Când? 
Iete azi-noapte, acu’ vin de la Făcăeni. 
Tocmai coborâse din tren. Dacă stăteam lânga gară, la noi trăgeau toti când veneau în Constanta. 
Și ce facem, l-am întrebat toți.
Păi ce să facem, zice Nicu, facem nunta azi și mâine mergem s-o-ngropăm pe mama. Da’ nu le spuneti nimic la rudele lu’ Ionica. La nimeni nu mai spuneti. Să vină oamenii, că dacă află cineva, nu mai vine nimeni la nuntă. 
Și ne-am imbrăcat toti de nunta; am mers la restaurant și-am dansat si-am chiuit. Să nu se prinda lumea. Nea Nicu stătea țeapan la hore cu nevastă-sa, tanti Marioara, da’ dansa si el, ce să facă? Și-am stat până dimineața, am dansat găina, am intrat la hore, ce-am mai chiuit si eu… 
Știam eu, taică-tău, Marian, Doinița si parcă surorile lu’ Nicu, tanti Neta și tanti Lenuța. Nici lui Costică nu i-au zis. 
Si după ce s-a strigat și s-a strâns darul, a numărat Nicu banii, i-a dat lui Costică și i-a zis – acu hai la Făcăeni, c-a murit mă-ta mare. 
Nevastă-sa, Ionica, să leșine, că de ce nu ne-ati zis?…  Plângea și ea si mă-sa, ziceai ca murise bunica lor… 
Si-am plecat toti la Făcăeni. Direct de la nunta, toți bărbatii beti – taică-tău, Marian, Ionel, Costică, Enache, toți. Unchiu’ tău Nicu era singurul treaz. 
Noi am trecut fuga pe-acasă să ne schimbăm și să te luăm de la vecini, unde te lăsasem, la tanti Lucica, o mai tii minte?…  da’ unchiu-tău a ajuns la priveghi în costum si cu floarea de socru mare în piept. 
Și-au luat-o de la capăt, ca la înmormântare, s-au așezat la masă, au mâncat, au băut, femeile mai boceau, bărbații mai dormeau. Două zile si două nopti. 
Și tin minte ca acuma, când s-a terminat parastasul și-au plecat toti, am rămas numai familia, s-a uitat taică-tău și cu văr’ su Ionel la Nicu si i-au zis – hai, bre, nea Nicule, scoate vinu’, să bem, că ești socru mare! 
Tăceam și mă uitam la ea fără să respir, doar clipeam des. 
N-am știut povestile astea, nu mi-ati zis niciodată. 
Da, zice mama, uitându-se în zare înspre trecutul pe care tocmai il reînviase. Și nebunu’ de taică-tău, cu Enache, cu Marian și cu Ionel au ciocnit paharele și-au început sa chiuie. Și chiuia și unchiu-tău Nicu, plângea și chiuia. 
I-au trezit si pe Costică și pe Ionica. Ăștia când i-au vazut, s-au închinat și s-au culcat la loc. Așa au ingropat-o pe baba Alixandra. Cu chiuituri. 
A povestit toate astea fără să șovăie – era ca și cum își reînnoda firul vieții, torcând la el ușor, cu vocea, într-un ritm egal, înnodat la răstimpuri de zâmbete melancolice. Râdea aproape tăcut la mirările mele – păi da, ce-am mai trăit și noi, erai mic, nu știai… 
Viețile ne sunt cele mai frumoase povești. E suficient să le evoci, să le reînvii în minte și-n inimă și se deapănă singure.

Categories
cinemarte history planetarium politics

Sting tot mai speră că Russians love their children too

Îmi amintesc de parc-ar fi fost săptămâna trecută când am ascultat prima oară Russians; eram la un party în liceu, prin ’88; piesa fusese lansată prin noiembrie ’85, zice wiki, dar la noi ajungea mai greu. Sound-ul hipnotic al lui Sting și refrenul “I hope the Russians love their children too”. M-au ridicat de pe canapea; am pus-o pe repeat, târziu, în noapte, în sufrageria încăpătoare a gazdei, înțesată de colegi de liceu.

E adevărat și că un detaliu îmi sunase strident în primele secunde – referirea la Reagan și dezacordul lui Sting, “I don’t subscribe to this point of view”; mi s-a părut straniu să aud ceva de rău despre Reagan și America, idolii, salvarea și reperele noastre morale. Am înțeles mai târziu că era un apel pacifist și că, de fapt, soluția nu e confruntarea perpetuă ci împăcarea și coexistența; sună psihanalitic, dar coerent, cât de cât.

Reascult varianta interpretată de Sting recent și îmi dau seama că unele lucruri nu se schimbă niciodată în bine, dacă nu te confrunți cu tot ce te macină și nu întelegi – o altă mostră de concluzie la fel de psihanalitică pentru ruși și incapacitatea lor de a trăi într-o realitate dincolo de fantasmele lor medievale distrugătoare.

Și tot apropo de Sting, Syncronicity a fost primul șoc cultural anglo-saxon pe care l-am resimțit direct în plex; era prin ’87 când un amic de liceu mi-a împrumutat albumul tras pe bandă de magnetofon. După ce l-am ascultat zile-n șir, am făcut pe dracu’ n patru să cumpăr niște benzi originale BASF – aveam în casă ORWO, dar erau mai proaste – și să trag albumul; îl am și acum într-un dulap străvechi, în sufrageria alor mei, demagnetizat de ani buni, ca un artefact al unor vremuri pe care le credeam ajunse demult la Apus, revenite iar, surprise, după treizeci și ceva de ani, la Răsărit.

An injured pregnant woman in a maternity hospital hit by Russian shelling in Mariupol, Ukraine, March 9, 2022. (AP Photo/Evgeniy Maloletka)/https://www.timesofisrael.com/proof-of-genocide-zelensky-rages-at-russia-for-bombing-ukraine-maternity-hospital/

Categories
sports

Rogeriști, nadalezi și djokoviți din toate țările, certați-vă!

Am scris textul ăsta acum 3 ani, după cea mai lungă finală masculină de la Wimbledon Federer-Djokovic, cinci ore fără două minute. L-am regăsit acum, în niște mailuri vechi, și îl public, măcar pentru că m-am distrat recitindu-l,

Adevărata schismă a lumii post-modernisto-digitala nu e cea dintre progresisti și conservatori. Aparenta lor ireductibilitate e mai mult un moft pseudo-cultural, care se va prăbuși curând în noua era post-tehnologiăa sau cum s-o chema ce ne-așteaptă în câțiva ani.

Nu, adevărata falie care dislocă ideologic și antropologic umanitatea e cea dintre rogeristi si resturieni. Aceste antagonisme ne sfâsșie și ne clatină societatea. Întâi pentru că resturienii înțeleg tenisul ca pe o suma rațională și simplistă de calități pe care le etalează câte-un mini-zeu local de-ai lor. Resturienii se împart, la rându-le, între nadalezi, o populație eterogenă care se închină la zeul anti-talent Rafa, si djokoviții, cu idolul lor Nole.

Nu insist prea mult azi pe nadalezi. Pe scurt, Rafa e un personaj mitologic fascinant. Anti-talentul lui originar, păstrat ca o relicvă vie în stilul lui de serviciu, unul extrem de rudimentar, predat cel mai probabil la școlile profesionale de meserii în tenis (copii de mingi, trasatori de linii, montatori de prelate)  – s-a transformat, cu muncă multă, cinstită pana la proba anti-doping contrarie, într-un model de atlet extraordinar, cu lovituri ultraperfecționate.

Mai numeroîi si mai vocali sunt djokoviții, un fel de bolsevici ai tenisului, pe stil capitalist. Marele lor idol, cum ziceam, e Nole, un soldat sârb care a învățat tenisul la o școală militară si a devenit repede cel mai titrat sportiv sârb la Jocurile pan-iugoslave. Antrenându-se după modele stahanoviste, a ajuns la performanțe cu adevarat remarcabile. Lovește perfect și backhand cu doua mâini și forehand, pune scurte, servește bine, aluneca, pune frâne. Un saltimbanc pefect.

Rogeristii sunt păstrătorii tenisului; un fel de conservatori, în paradigma simplistă din ipotezp. De fapt, sunt cei care l-au aplaudat pe Agassi, pe Kuerten și pe Sampras, au auzit de McEnroe, de Villas, de Năstase.

Deosebirea fundamentală, ideologic vorbind, e la backhand. Crezi în backhandul cu două mâini? Atunci tre’ sa fii resturian. Orice rogerist de buna credință îți spune că Sfântul Rever se execută cu o singură mână. De-aia și alți câțiva care se revendica din rogeristi, Wawrinka, de exemplu, sunt apreciați.

Acuma, în teorie, lucrurile arată simplu. Se întamplă însă în viata reală îi blasfemii acceptate – Goffin sau Schwartzman, de exemplu, care dau reverul cu doua mâini, sunt mai degrabă plăcuți de tagma rogeristică.

Să rămânem însă pe baricade. Rogeriîtii sunt acum în restriste. Nole a câștigat cu 13-12 in decisiv la Sinodul de la Wimbledon de anul asta contra lui Roger. Se anunță vremuri complicate. Până la consfătuirea de la US Open, va fi probabil un armistițiu. Să ne bucuram. Și să-i privim cu ingăduință pe resturieni. În fond, fiecare dă și ia cu câte mâini poate.

Fragment din Istoria rogeristică a tenisului, în curs de apariție la Editura scolastică Sfântul Fileu.

Categories
Uncategorized

before and after the Crash

L-am revăzut de curând pe Netflix; îl bifasem în anii 2000, printre sutele de titluri de pe CD-uri și hard-uri și, pe măsură ce se derula, mi-l reaminteam, dar nu cu spoilere, ceea ce o să fac acum, cu o secvență, asta e… oricum, merită să-l vedeți, e foarte bun.

E acolo un sub-plot al unei familii de iranieni cu o mică prăvălie și un tată furios și revoltat pe tot felul de închipuiri, care se duce împreună cu fiică-sa să-și cumpere o armă, să aibă el, să-și facă dreptate, la nevoie; și la magazinul ăla de arme, că americanii sunt rămași în secolul op’șpe în privința asta, găsești la prăvălie orice gun, fiică-sa rămâne un pic în urmă la finalul secvenței să ia și cartușe și-i cere vânzătorului o cutie roșie; ăla întreabă – sigur asta?; da, asta roșie, zice ea.

Taică-său își urmează cumva neabătut destinul lui tragic de nebun, vezi foarte clar că e de neoprit, și se duce să-l împuște pe lăcătușul care îi înlocuise broasca din ușa prăvăliei și care-l sfătuise insistent să repare și ușa, s-o schimbe, că e șubredă, dar omul era surd și opac la orice auzea sau vedea.

El credea că meseriașul e de vină pentru că-i spărseseră și devastaseră unii magazinul și s-a dus să-l pedepsească. Scena e cu adevărat tulburătoare și n-o să dau tot spoilerul acum, dar finalul vi-l spun, că e important – deși iranianul împușcă pe cineva mortal și victima pare că sfârșește sub gloanțe, totuși miracolul se întâmplă și nimeni nu moare. Pentru că fata lui îi luase o cutie roșie cu gloanțe oarbe.Iranianul ăla nebun de cap din cauze numai de el închipuite, care vrea să se răzbune pe întreaga lume, e Putin.

Și avem nevoie de cineva să-i pună în brațe o cutie de gloanțe oarbe. Că sunt ai lui, că sunt rușii ăia eroi, puțini, care umplu deja pușcăriile, că sunt ucrainenii, că suntem noi, europenii sau americanii… important e să să-i dăm gloanțe oarbe dementului. Cam asta ne e speranța.

Photo – imdb.com

Categories
cinemarte history planetarium

Putem Reconstrui Un Spirit Românesc Autentic, Creator Și Puternic din cenușa Phoenix și din propriu-i scrum

Recent, am dat peste un documentar la care m-am uitat 3 ore, aproape fără pauză. Nu era un subiect nou-și-nemaiîntâlnit, nici controversat sau în trend. “Integrala Phoenix” se cheamă, e produs de TVR și postat în 2016 pe canalul lor de youtube, în șase episoade; cum nu mai sunt telespectator de posturi tv generaliste de multă vreme, nu îl știam. Primul episod e aici (următoarele episoade apar, pe rând, la vizionare, în sugestiile platformei din dreapta sus).

Sunt dintre cei care s-au întâlnit cu Phoenix abia după ’89. Într-un mod ciudat, în liceu nu am dat de ei, puținii rockeri din gașcă erau cu Metallica sau Maiden; mai aveam un fost amic de liceu fan Garry Moore – Still got the blues e și-acum unul din hiturile cu care aș pleca pe o insulă – dar despre Phoenix am auzit, cred, pe final de ’89, când a pus cineva la un party îmbibat de alcool un disc vechi cu Mugur de fluier; am urlat atunci beți și încântați că descopeream “Andrii Popa”.

Studenția căministă a fost însă declanșatorul maniei Phoenix. Am stat în cameră doi ani c-un coleg de facultate care, la a doua sticlă de vin, începea niște recitaluri de se cutremurau pereții, cu strofe întregi din Cantafabule – fiare cuminți, cu-o mie de dinti, cu coada de pește, cu gheare la dește, cu unghe de țap, cu cap, făr’ de cap, cu blana ca sfecla, cu ochii ca stecla, cu ochii de vâlc, fiare cu tâlc, cu duhori suave, fiare filozoafe, aveeee!

Iar concertul uriaș din Parcul Tineretului de la Rock ’91 a fost pentru mine, și pentru toți cei de acolo, sunt convins, o imensă vrajă, care ne-a deșurubat capetele și ni le-a pus din nou la loc, dar în alt fel, cu totul în alt fel. A fost o poveste de revedere uluitoare. La 14 ani de la fuga lor din țară, Covaci și ceilalți îi redescopereau pe copiii de grădiniță de pe vremea gloriei lor cântând odată cu ei, ca și cum totul s-ar fi legat din nou, just like that. Zeci de mii de tineri, dar și adulții care fuseseră tineri pe vremuri, i-au întâmpinat ca pe frații lor mai mari reîntorși acasă.

Văzând acum, peste ani, acest documentar, am realizat că oamenii ăștia – Covaci în primul rând dar și toți ceilalți care au gravitat în jurul lui- au avut cu adevărat geniu. Geniul românesc, despre care îngaimă cu greu toți analfabeții, s-a întrupat în Phoenix, care au realizat după 1970 ceva colosal; au coborât în străfundurile literaturii medievale și folclorice de aici și de aiurea și au readus la viață, cu un sound unic, o operă aproape inegalabilă.

Sigur că s-au inspirat de vibe-urile epocii, dar au creat artă autentică, puternică, vibrantă. Azi și oricând, asculți Phoenix și te minunezi cum poate să sune Cantafabule, probabil cel mai bun LP scos vreodată în România. Sigur, au mai fost și alții, poate că Dan Andrei Aldea a fost un alt uriaș și Sfinxul din perioada lui suna într-adevăr într-un mare fel.

Iar Covaci a fost și rămâne simbolul Phoenix. Un nebun uriaș, la propriu și la figurat; azi nimeni nu mai e lângă el, s-a certat cu toți, dar în acele vremuri el era catalizatorul, nucleul din care emana energia lor creatoare vibrantă, absolut impresionantă. Oamenii ăștia își construiau singuri epopeile muzicale, își creau costume, imaginau, desenau și produceau coperți de discuri, scenografii de concerte. E uluitor câtă energie creatoare aveau toți, impulsionați, biciuiți și inspirați de geniul de nestăpânit al lui Covaci. Ca orice mare operă, muzica lor îți creează impresia ca există in tine de când lumea și că a trebuit să vina cineva sa o elibereze, ca să o poți conștientiza, să realizezi că se regăsește în tine și în ceilalți de când lumea.

Dacă vreodată s-ar întâmpla o minune să putem reconstrui un spirit românesc autentic, pozitiv, generos, creator și puternic, din cenușa Phoenix vom putea face asta. Să fim puternici și creativi și răzbătători ca ei. Să nu acceptăm compromisuri, să luptăm, să plecăm atunci când e de plecat, să ne întoarcem când e de întors, să renaștem și șă dăinuim. Phoenix este România puternică și creatoare, născută din hippismul și energia eliberatoare a anilor ’60, care a scormonit apoi adânc în trecut și a revenit în anii ’70 cu adevărate capodopere românești – Mugur de fluier și Cantafabule.

Fie să renască numai cel ce har/Are de-a renaște curățit prin jar/Din cenușa-i proprie și din propriu-i scrum/Astăzi ca și mâine. Pururi și acum.

Photo – @copyright Traian Panghe, Constanța, Romania, 2019

Categories
business marketing sports

pariuri pe genunchiul broaștei

Nu mi-e ușor să scriu despre subiect. E despre o industrie legală, ca om de advertising și marketing ar trebui să nu am prejudecăți; un fost coleg de facultate, fost publicitar, avea o vorbă, spusă cu un soi de emfază, dar corectă în fond – promovezi un săpun sau un președinte, e totuna.

La nuanțe însă, nu prea e. Pariurile, că despre ele e vorba, sunt o plagă socială teribilă în România. Explozia lor e un semn teribil pentru societate și vorbește loud and clear despre lipsa de speranțe și de opțiuni a sute de mii de români care își pun banii pe o variantă sau alta, pe o variabilă oarecare. Bugete de familie tăiate drastic, lipsuri, adicții oribile, oameni înnebuniți de perspectivele iluzorii ale unor câștiguri.

Mai mult, break-urile publicitare sunt pline de ad-uri la case de pariuri. Zeci de campanii, multe din ele penibile, simpliste, cu foști fotbaliști ajunși endorseri, din lipsă de perspective, din comoditate și tentația câștigului ușor. Mai nou, apar pe sticlă și jurnaliști, mai mult sau mai puțin respectabili; toată lumea mănâncă o pâine-două-nouă din pariuri.

În timpul ăsta, cum ziceam, milioane de români cotizează zilnic, unii de-o bere, alții de-un sfert de salariu sau “banii de ghiozdane la copii” pentru niște iluzii. Sigur, industria hazardului e parte din economia mondială – asigurări, cotații bursiere, cripto – dar mizeria asta de industrie de pariuri mănâncă sufletele multor oameni sărmani. Și s-a instalat ca o pelagră pe media de sport si pe toate calupurile publicitare. Urât.

Și mai e ceva. Conținutul de sport e distorsionat deja la maximum. Statistici și hard data sunt aruncate în eter haotic și aberant – e un băiat la Digi SPort, George Dobre, vorbește cu o sută la oră și de cele mai multe ori umple timpul și spațiul cu cifre absolut inutile. Nu mai e loc de analize, de comentarii, de povești despre fotbal, totul e o statistică aberantă, pe care nimeni nu o ascultă, pentru că e prea mult, mult prea mult. O harababură tristă a ajuns presa sportivă, o breaslă transformată în pariori. E și o dezamăgire personală la mijloc, recunosc; acum 25 de ani, în prima, dar și în a doua studenție am fost editor și apoi reporter de sport, vreo doi ani. Fără să o dau în patetisme și memorialistică ieftină, dar presa sportivă a ajuns pur și simplu, cu câteva excepții, un apendice al pariurilor.

Poate că ar fi timpul și de fapte bune. Industria de pariuri ar trebui să finanțeze campanii pentru oamenii cu adicții, să le spună tuturor să parieze cât mai puțin. Să plătească psihologii specializați în adicții care să-i vindece pe oamenii care vor să scape de nebunia asta, că e o nebunie să pariezi zilnic sau săptămânal zeci, sute și mii de lei. Sigur, toți au mini-CSR-urile lor invizibile de care nimeni nu aude. Nu de gesturi de fațadă e nevoie, ci de implicare consistentă. Să-i școlească un pic pe toți șomerii fără perspective, să le dea un sens oarecare vieții lor dezastruoase. O bursă de locuri de muncă, niște școli profesionale de meserii, o grămadă de lucruri s-ar putea face; astfel, oamenii ar avea venituri sigure iar industria ar avea apoi încasări predictibile. Dar cine vede mai departe de genunchiul broaștei?

Photo – @copyright Traian Panghe, 2018, Tinos, Grecia

Categories
cinemarte

Breaking Bad. Metamorfoza lui Kafka în cinci sezoane

Am revăzut lunile astea câteva seriale; recent, am terminat unul pe care îl reluasem dintr-un sentiment straniu – simțeam că mi-era atât de familiar și-n același timp nu-mi mai aminteam multe detalii- Breaking Bad. Alături de The Wire si Soprano mi se pare că formează Nesfânta Treime a celor mai tari seriale ever și cine știe dacă nu cumva înșiruirea lor nu mă trimite să revăd și The Wire cândva curând – pe Sopranos l-am reluat acum doi ani.

Viața și opera lui Walter White, ca să vorbim și-n clișee, are însă un pic mai mult decât cele două, nu degeaba probabil îl pun cel mai sus. Toată povestea imaginată, scrisă și descrisă de Vince Gilligan, cu Walt transformându-se aproape minut cu minut, e magnifică. E Metamorfoza lui Kafka rescrisă pentru cinema; sufletul lui Walt se chircește, se necrozează, devine dur și rigid ca platoșa unui gândac, într-un proces care se întâmplă lent, hipnotizant de lent. Toți cei care apucă să fie prinși în poveste sunt injectați cu veninul special al lui Gilligan și rămân paralizați, nemișcați.

Exagerez, dar nu asta fac mai toate marile povești transpuse în seriale? Toate marile povești tele-vizuale reușesc să creeze, de ani de zile, dependențe emoțională. În copilările, tot auzeam discuții între ai mei părinți, unchi, mătuși despre Poldark și nevastă-sa Demelza, despre Linia maritimă Onedine. Cu mintea mea de copil de atunci, scrutându-mi serios orizontul amintirilor de-atunci, îmi pare că și ai noștri erau la fel de marcați – ba chiar mai mult chiar, pentru ei erau niște premiere.

Și un cadou pentru toți fanii 🙂 – niște mostre încapsulate în episoade-sticluțe de 2-3 minute, adunate în Breaking Bad Original Minisodes. Eu le-am vazut aici și am râs rău de tot la unele.

Spoiler alert!


Și un mini-debate super-interesant cu Bryan Cranston și Aaron Paul și scenaristul Vince Gilligan – doar pentru cei care ați văzut serialul! Gilligan spune – pe la min 14.00 – ca uneori camera nu poate înregistra și nu ne poate arăta intensitatea electrizantă la propriu a jocului lui Cranston, atunci când o lasă să moară pe Jane, iubita lui Jesse. Mai devreme, pe la min 11.00, să-l ascultați chiar pe Cranston cum ne arată bornele psihologice pe care le-a pus ca să construiască acest drum al reacțiilor complexe pe care le avea în acele momente de actorie. E mare lucru să poți întâlni, pe același drum al creației, oameni care sunt pur și simplu sortiți să creeze împreună.

Categories
planetarium politics

Emisferele social cerebrale. Foarte mic tratat de psihologie politică.

Nu știu dacă sunt vreun original; poate au mai scris și alții despre asta; nu găsesc, la o primă cercetare superficială, dar mie mi se pare că cele două mari opțiuni social politice, stânga și dreapta, sunt corespondente ale celor două emisfere ale creierului. Cele două emisfere social-cerebrale ale societăților, politic vorbind, sunt lIbertatea și solidaritatea sau îndrăzneala și omenia. Instinctul și empatia. Curajul și emoția. Voința și intuiția.

Cerebral vorbind, din ce îmi mai amintesc de prin tot felul de lecturi, emisfera stângă e logică, analitică, liniară, temporală, precisă. Și cred că se încrucișează și rezonează mai degrabă cu dreapta politică, mai axată pe scopuri clare, directe, descărnate de emoție – libertate, acțiune, asumare – în vreme ce emisfera dreaptă, sintetică, integratoare, intuitivă, emoţională, creativă, e mai degrabă progresistă, liberală în sensul american, preocupată mai degrabă de empatie, de solidaritate, de emoție și intuiție.

Și mi se pare că această pandemie a devoalat foarte bine, ca un turnesol al istoriei contemporane, lupta dintre cele două contrarii. Guvernele și societățile au marșat când pe una când pe cealaltă “emisferă cerebrală” – ba au lăsat totul la alegerea fiecăruia și pe sănătatea fiecăruia, ba au mizat pe solidaritate cu cei vulnerabili, pe altruism și dedicare.

Ce e fascinant e că sistemele politice si de guvernare autoritariene, chiar totalitare, au reacționat diferit: China a oferit un model complex de luptă statală epică, bine organizată, împotriva virusului, aneantizând practic libertatea de alegere a cetățeanului dar si libertatea lui de a decide să fie sau nu solidar cu ceilalți.

Alte sisteme politice cu genă autoritaristă – dreapta ultra-conservatoare braziliană de exemplu – au lăsat mai multă libertate liberului arbitru al fiecăruia, să zic așa, spre deosebire de liberalii/democrații americani care au guvernatori în state de pe Coasta de Est și nu numai, care au mizat pe forța de coerciție a autorității în asigurarea solidarității. Cumva, în zilele de azi, pare mai greu să mobilizezi oamenii să fie solidari și altruiști, dar poți obține asta prin măsuri coercitive

România a fost un mix aș spune inteligent – nu neapărat ca intenție dar măcar ca rezultat – între cele două opțiuni. Guvernele au alternat perioadele de restricții cu cele de relaxare, nu doar pe criterii de sănătate publică ci și pe argumente de oportunitate politică. Nu au reușit să evite convulsiile sociale dar noi suntem un caz aparte, la răscruce de imperii, multe influențe externe au fost și încă sunt pe aici.

Alte societăți s-au conformat fără mari frământări, mai ales cele care au avut de suferit din cauza pandemiei – Italia, Spania, Franța, țările nordice, UK. Regimuri liberal-democrate de tradiție, ca să folosim acest pseudo-oximoron, cum sunt cel olandez sau german, au avut totuși câteva episoade de revolte sociale destul de ample.

E greu să reunești cele două emisfere social-cerebrale. E greu și pentru fiecare dintre noi, cu atât mai greu pentru guverne și societăți sau națiuni – nu în sens etnic ci mai degraba politic. Eu cred că aceasta este cheia unei guvernări eficiente și înțelepte. Să poți funcționa cu ambele emisfere social-cerebrale, să poți lua de la fiecare opțiune politică majoră ceva ce poate funcționa într-un ansamblu social, ceva ce poate aduce valoare și eficiență întregului, fără a deveni totalitar-dominant.

Categories
business marketing planetarium sports

David de neam prost vs Goliath mafiot – luptele de azi ale starurilor cu sistemul

Pare că în haosul pandemic și post-pandemic e loc de orice. Ca și cum ne-am fi plictisit în ultimul an, vedem acum mari vedete din câte un domeniu – fotbal, de exemplu – care declanșează crize și furtuni mediatice din câteva gesturi. În sine, gestul lui Cristiano de a da deoparte sticlele de Coca-Cola, sponsor oficial UEFA EURO 2020, este o simplă neam-prostie, dar valurile pe care le-a creat le dau amploare și fast. Mai degrabă mediatice și nu financiare, pentru că fluctuațiile la bursă pentru Coca-Cola au fost practic insignifiante.

Și pentru că m-am pronunțat, o să și explic – e remarcabil și de aplaudat că omul Cristiano duce o viață sănătoasă și ne-ndeamnă și pe noi la asta. În același timp, e de prost gust ca jucătorul Cristiano, de aproape 20 de ani în circuitul profesionist, să arunce la gunoi un întreg sistem de relaționare, contractuală, financiară, administrativă etc care face ca lucrurile să funcționeze și de care a profitat și el, ca toți cei implicati. Showbizul sportiv n-ar avea azi atâta forță și strălucire fără parteneri precum Coca-Cola. Marii sportivi ai lumii, precum Ronaldo, au un merit enorm, de asemenea. O relație win-win pe care omul Cristiano a nesocotit-o și a disprețuit-o, deși se bucură și el de mulți ani de acest win-win.

Nu spune nimeni să propovăduiești ce nu-ți place și e foarte adevărat că nu toate produsele din lume le priesc tuturor, dar, într-un mod rezonabil, nimeni din comerțul mondial legal nu vinde otravă. Fiecare cu gusturile și nevoile lui.
Acest tip de intoleranță absolută și absurdă – nu-mi place mie, nu e bună, să nu mai bea nimeni – pe care o trădează de fapt gestul lui Ronaldo e cu atât mai străvezie în manifestarea altui răzvrătit al soartei, Pogba. De la înălțimea convingerilor religioase de data asta, omul dă deoparte o sticlă de Heineken fără alcool, mânat de aceeași credință absurdă în exclusivitatea deținerii adevărului.

Piesele aflate în anumite poziții în puzzle-ul societății de azi par să poată zgâlțâi sistemul, prin manifestări de voință aproape instinctuale, Cristiano pare un David post-modern, cum ar spune cei care cad des în gropile marilor comparații, ridicole de fapt. Poate că societate nu mai e suficient de bine structurată,, nimic nu e imuabil și definitiv, în fond. Manifestările astea de anarhie ale unor staruri poate că trădează ceva, nu știm ce; poate că noi comentăm acum semne încă nedescifrabile ale evoluției societății.

O primă coliziune a unui star-system cu sistemul a fost acum câteva săptămâni, deși datele bătăliei au fost altele – Naomi Osaka vs Roland Garros&WTA. Să zicem că WTA nu e chiar un brand, e o organizație, dar în alianță cu Roland Garros devine un colos comercial și de marketing. Puține păreri din media locală am văzut atunci. Lorand Balint, un profesionist remarcabil în marketing sportiv, a scris despre pilda unui boss de la Leo Burnett – să-i ascultăm pe colegi și dacă spun prostii, îi dăm afară, dacă nu, nu. N-am prins legătura cu Osaka, dar să nu-l dăm afară pe Botzi doar pentru asta; măcar a încercat să înțeleagă niște resorturi. Alții, ca Geambașu, nici atât, au făcut pe moraliștii indiferenți – întorci banii cu lopata, ce-i cu figurile astea?

Ca și cum dacă ai bani, n-ai dreptul la depresie și banii ar ține loc de orice. Se vede că Briciul lui Occam nu mai taie pe nimeni la degete, foarte puțini se mai gândesc la varianta cea mai apropiată – Naomi are probleme psihologice care au răbufnit, ce o fi atât de complicat? De ce, de când, cum, astea-s întrebări pentru ea și terapeutul ei. Foarte urâte au fost amenințările în stil mafiot ale marelui Goliath Roland Garros-WTA – n-ai voie să nu vii la conferințe, dacă nu respecți asta, te dăm afară din circuit. Și încă ceva: m-aș feri și să cânt la mandolină cum că viața sportivului de azi e așa și pe dincolo și ce soartă crudă au toți – cum deja fac unii, punându-l la grămadă și pe săracul Christian Eriksen; ar fi simplist și reducționist. Da, e multă nepăsare și superficialitate și lăcomie în circuitul profesionist de tenis/fotbal/you name it – și da, unii, mai sensibili, cu probleme încă nelămurite, pot claca.

Un pic de luciditate și empatie ar rezolva lucrurile. Și pentru multinaționalele din UEFA, WTA si toate prescurtările lumii, dar și pentru haitiano-japoneza Osaka, pentru catolicul Cristiano sau musulmanul Pogba. Rabinic și ecumenist, nu?

Creator: Octavio Aburto Copyright: All Right Reserved -https://cmbc.ucsd.edu/research/sustainable-ecosystems/

Categories
planetarium politics sports

pro tv, această televiziune De Jos

Pro tv devine un post din ce în ce mai dubios; după ce că promovează un stil de comentariu sportiv în care preamăresc până la ridicol orice gest tehnic, acum ne anunță că n-or să spună Țările de Jos ci Olanda. OK, înțelegem ca e o problemă pentru audiență – o țară își schimbă numele, de fapt impun un nume deja folosit de unele țări (pentru cei care încearcă sā țină pasul cu realitățile, francezii spun Pays Bas de zeci de ani, deci nu e o noutate absolută). Dar, în loc să spunā, din când în când, “Țările de Jos, adică Olanda”, “Țările de Jos, noul nume al Olandei” sau orice text informativ de genul ăsta, pro tv, această televiziune de jos, își bagă toate membrele de jos în orice demers civilizat îi profesionist de informare.

Photo – copyright holland.com – https://www.holland.com/global/tourism/information/general/netherlands-vs-holland.htm