Am văzut acum câteva luni două seriale, unul turcesc și unul israelian, de o frumusețe și profunzime aproape mitice. Nașterea civilizației umane între Tigru, Eufrat și Mediterana nu a fost o întâmplare și dincolo de toți factorii geografici, demografici, climatici șamd, înțelepciunea cultivată acolo și revărsată de-a lungul atâtor milenii în cultură și civilizație, rodește și în cinematografie – arta asta mai nouă, care le-a ajuns din urmă pe celelalte șase.

Ethos se cheamă serialul turcesc și descrie un melanj de personaje și întâmplări dintr-un Istanbul divers și colorat, ale căror povești se amestecă și se întretaie ca-ntr-un Turn Babel al destinelor; regizorul își deșiră propriul ghem al narațiunii și lasă să se desfășoare apoi povestea lui Meryem – interpretată minunat, rar folosec cuvântul ăsta, de Karayel – a terapeutei Peri, a cumnatei sale Ruhiye și a tuturor celorlalți, atât de diferiți, uneori ireconciliabil diferiți.

Dincolo de semnificațiile adânci și în fond simple și vechi de când lumea ale poveștilor din Ethos, m-a fascinat perspectiva antrolopologică și sociologică scrisă și descrisă de Berkun Oya: o clasă de mijloc extraordinar de cultivată și europenizată în Istanbul, complet laicizată, trăiește alături de o populație conservatoare, adânc înrădăcinată în tradiții și mahomedanism. O dihotomie cât o prăpastie se cască și se închide ritmic în acest oraș uriaș cât o țară; ai zice că totul se va prăbuși dintr-un moment în altul, dar cumva, inexplicabil, oamenii reușesc să conviețuiască – se ciocnesc, se repliază și își trăiesc împreună viețile în acest nou Babilon numit Istanbul.

Despre Shtisel mi-e un pic greu să scriu; nu l-am văzut pe tot, din seria a treia, doar primele două episoade și încă mai trag de timp, parcă n-aș vrea să se termine niciodată. Mă gândeam cum să-l descriu în câteva cuvinte și mi-am amintit ce le spuneam zilele trecute unor amici despre serial, nu-l știau – e acolo un personaj puternic și fascinant, ca un Mîșkin cinematografic; și cineva de la masă, care-l văzuse, mi-a confirmat imediat, da, da, Kive e un Mîșkin…
Serialul are o forță evocatoare aproape copleșitoare și paradoxal e că deși începi să te uiți cu strângere de inimă – oare poți să înțelegi oameni atât de diferiți (eu, unul, recunosc ca nu știam nimic despre ultraortodocșii Haredi din Ierusalim) – sfârșești prin a te cufunda pur și simplu în adâncimile acestei saga a familiei Shtisel.

Shulem este un rabin văduv cu trei copii, o fată, Giti, și doi băieți, Zvi Arye și Akiva (Kive). Toată magia acestui serial stă în complexitatea și frumusețea nemaipomenită a acestor personaje, unul și unul, și a celorlalte care gravitează în jurul lor, pe care creatorii le iubesc atât de tare și asta se vede atât de pregnant – și la Shtisel și la Ethos – încât pare că nu le-ar părăsi niciodată.

Și dacă nu mă credeți și n-aveți răbdare să vă uitați la Shtisel, măcar ascultați piesa asta a lui Pink Floyd, cântată de niște evrei ultraortodocși; sau asta.

Photo – copyright Traian Panghe, Tinos, Grecia