foto @copyright Traian Panghe, 2020 – fotografie dintr-un mini-city-break “in fucking Bruges”, pe urmele lui Fiennes, Farrell și Gleeson.

Mungiu a fost dintotdeauna un soi de ziarist. Fascinat probabil de destinul nouăzecist al soră-sii – ziaristă de succes la Opinia studențească în Iași, apoi la Revista 22 în primii ani de după 90 – el însuși a scris la Opinia și s-a uitat mereu la evenimentele ieșite din comun ca la un headline story. De la După dealuri, la RMN și acum la Jaful secolului, a reținut povestea cu miez puternic, importanța și potențialul ei jurnalistic. Exorcizările preoților prin Vaslui și Iași, scandalul din secuime cu muncitorii asiatici și acum această fostă mare știre de-acum 13-14 ani cu furtul tablourilor arse-n sobă – toate sunt teme jurnalistice majore.

Mai are o serie de filme, mai mică, pe teme mai generale, departe de explozia unei știri oarecare – avorturile și corupția în educație  – 4 luni… și Bacalaureat. Dar și aici și acolo aplică același treatment de jurnalist, de realizator de documentare jurnalistice. Are un soi de imobilism narativ, un perfecționism pedant, riguros al mijloacelor de expresie, care-l împiedică să inoveze, să iasă din tipar, pun intended.

Mi se pare că mai toți colegii lui de generație și-au mai schimbat tonul vocii. Dacă te uiți la Marfa și banii și apoi la Malmkrog, sunt decenii de evoluție pentru Cristi Puiu. A fost sau n-a fost și La Gomera sunt făcute parcă de alți Porumboiu. Chiar și Muntean, un narator aparent din tribul lui Mungiu, e mai adaptabil; a găsit și el resurse să-și transforme traumele lui decembrie 89 abia ascunse din Hârtia va fi albastră și zâmbetul ironic afișat în Boogie în analize la fel de chirurgicale ca ale lui Mungiu, din Alice T sau Un etaj mai jos. Diferența dintre cei doi e că Muntean coboară din evenimentul mare, se așază între oameni, la firul ierbii și caută acolo miezul pe care vrea să-l decojească și să-l ronțăie.

Am făcut acest ocol lung ca să mă-ntorc la Jaful secolului, un film al lui Mungiu prin interpuși, făcut cu mâna Teodorei Mihai, dar e “mungian” și unul din cele proaste. Sigur, el se ferește de senzaționalism ieftin, are acest modus operandi auster, care-l face să trateze totul decent și reținut. Dar e o suprapunere de povești evidentă, un palimpsest – vezi discuția din Numele trandafirului de Umberto Eco. Călugării copiști care suprapuneau propriile texte peste cele originale sunt acum acești Mungiu care își scriu propriile versiuni peste povestea din 2012. OK, un film este un perpetuu palimpsest al viziunilor diferite, ale scenaristului și apoi regizorului, care se strivesc unele peste altele, dar în structura internă a poveștii nu poți pune ADN peste ADN și să pretinzi că ai o poveste închegată.

Mi se pare că ratează, în primul rând pentru că face pariuri de necâștigat: nu poți să problematizezi o chestie ultra-contemporană cu un fapt divers simpatic din 2012. Alte vremuri, alte resorturi interioare ale acelor oameni, totul era altfel. Să vii să-l pui în contextul lui 2025, cu diaspora resentimentară, se vede și se simte. Nu ai cum să păcălești istoria; are mândria și orgoliul ei. Nu se dă pusă cu mâna.