Categories
cinemarte

filmele in carantina, serialele ca virusii

Nu m-am putut abtine sa nu scriu un double meaning – da, am vazut putine filme in carantina asta; poate si pentru ca filmele, in general, au intrat in carantina, lasand serialele sa zburde nestingherite prin lume, ca virusii de COVID-19.

Putine insa bune, prin tot felul de recomandari prinse din zbor pe facebook. The Handmaiden a fost unul din ele, despre care am citit la cineva ca descrie epoca interbelica a Coreei de Sud sub ocupatie japoneza si spike-ul asta istoric m-a facut sa-l caut si sa-l vad. Contextul vremurilor e un hook, insa felul cum se tese si se desira si se tese iar intriga e cu adevarat grozav. Ai zice dupa prima jumatate de ora ca e un Parasite avant la lettre dar te intoarce si te rasuceste cu mult mai mult. Filmul e invaluit intr-un strat de erotism puternic impregnat de miresme tulburatoare la propriu, ca o prajitura intr-un strat de ciocolata amaruie peste care pui tot ce-i trece prin cap lui Juliette Binoche in Chocolat.
Un cocktail wow de intriga smart, cu personaje care ies si se reinventeaza din propriile Matriosti si o reconstituire grozava a unei epoci despre care nu stiam mai nimic. Merge cu un pahar-doua de vin si merge si mai bine cu cineva alaturi.

Si cu asta ne intoarcem la virusii cinema-ului, serialele. Am terminat partea a cincea din Better Call Saul, una din cele mai inteligente serii vazute vreodata, Vince Gilligan e intr-adevar un maestru. In acest prequel al lui Breaking Bad, Gilligan construieste incet, cu migala de paianjen chinez, tesatura care-l defineste, il doboara, il reconstruieste si probabil il va incolaci definitiv pe Saul Goodman, alias Jimmy McGill. Seria e populata de altfel numai de personaje rarisime, ai putea sa faci cate un serial despre destinul fiecaruia, intr-atat de complex si rafinat sunt construite – Kim Wexler, Mike, Nacho Varga, Howard, ce personaj e Howard Hamlin. Abia astept seria urmatoare.

Am vazut o multime de mini-serii. Printre altele, am bifat o perioda semitica, sa-i zic asa, cu Unorthodox, Shitsel si cateva episoade din Fauda; mi s-a parut enough cu acest complicat Orient Mijlociu. Unorthodox este o experienta foarte personala a unei tinere care traverseaza granite fizice si mentale, exploreaza lumi si isi croieste un drum prin viata prin hatisuri dense ca niste mangrove. Aparent, filmul pare o descriere antropologica extraordinara a unei lumi inchise – comunitatea evreiasca hasidica din Williamsburg, New Jersey. O lume perfect delimitata de exterior si minutios organizata, cu petitori, cu reguli sociale – ce trasee zilnice are o proaspata sotie, care e orarul de vizite inre rude, ce se cade si nu se cade. Totul clar, liniar, aplicat si supravegheat.
Si mai e o comunitate aici, daca tot continuam acest mic exercitiu antropologic. Comunitatea studentilor la Conservatorul din Berlin. O lume mica, deschisa, fara reguli stricte, fara patriarhi, fara roluri sociale bine definite, o lume fluida, zambitoare si primitoare. Nu pledez pentru una sau alta – hasidicii n-ar fi rezistat atata vreme daca n-ar fi avut drive-ul sa isi urmeze traditiile si regulile cu sfintenie. Dar viata ne arata si alte lumini; reflexiile Berlinului in amintirile tinerei sotii despre mama ei si in povestile profesoarei de pian ii arata fetei drumul spre alte lumi.

Shtisel pare a fi preparat cam din aceleasi ingrediente – o comunitate ultaortodoxa, de data asta din Ierusalim, evreii haredici. Daca Ultraorthodox suna ca o marturie cu sufletul la gura, Shtisel e o saga ampla, care respira adanc si expira o multime de povesti, cu detalii si nuante din vietile de zi cu zi a numeroasei familii Shtisel. Unorthodox e o poveste spusa din perspectiva caelui care pleaca, Shtisel se desira ca poveste inauntru, in fiecare familie din neamul Shtisel. O serie care te ia prin invaluire si pe care ajungi sa o intelegi cu fiecare dezvaluire aparent neinsemnata despre un personaj sau altul. Scenariul e scris cu multa rabdare, cu ochi expert si cu mana sigura, ca de bijutier din Antwerp (o sa vedeti ce e cu evreii din Antwerp). Si inca un amanunt, jocul stralucitor in ambele serii al actritei Shira Haas – zeci de fatete ale aceluiasi diamant, ca tot suntem la bijuterii.

Mai am cateva pe lista dar inca ma uit la ele; o sa scriu cand se astern si ele pe indelete.

Photo – copyright Traian Panghe, Bruxelles, 2019