Am revăzut recent, pe Mubi, The Deer Hunter; într-o zi caniculară în București, ce să mai și faci. Nu-mi mai amintesc dacă l-am bifat prima oară în schimburile frenetice de casete video de dinainte de ’89; parcă după ’90, la închirieri. Bine, altceva voiam să zic, lucruri observate acum, după decenii de la prima vizionare
Întâi despre Mike, personajul lui De Niro, care vâna căprioare și cerbi iar in real life, vâna căprioara altuia; după război, renunță la cerbi și într-un fel renunță și la căprioară când se duce după Nick în Saigon.
Filmul e cu și despre niște emigranți ruși din Pennsylvania loviți dur de tot, unii din ei, de sindromul Vietnam.
Încercați să-l vedeți azi, 50 de ani după, în contexte atât de diferite și atât de asemănătoare totuși.
ȘI veți vedea că rușii, luați separați așa, într-un context american, sunt aceiași și totuși alții. Aceiași bețivi strașnici, aceiași dansatori frenetici la nunți, aceiași oameni vulnerabili la înstrăinare, durere, la grozăvii și la necazuri, dar alții, în fond, pentru că părinții și bunicii lor fugiseră de comunism și ei se născuseră acolo, erau americani.
Mi-ar plăcea să văd, cât de curând va fi posibil, cum ar ilustra un regizor rus tema războiului de acum. Sigur că interferențele sunt mult mai pronunțate, dar ar fi cu atât mai interesant. De altfel, pe tema războiului din Afganistan din anii ’80 nu știu vreun film sovietic relevant, puternic.
Mery Streep cântă fabulos de fals; probabil de-aia a avut succesul ăla nebun peste ani, cu Florence Foster Jenkins. A, și încă ceva, nunta aia rusească, evident o replică a lui Cimino la nunta lui Coppola din Godfather, are, printre soundtrack-uri, și Brașoveanca, pe care o dansează un pic diferit de noi.
Comments are closed.