Categories
cinemarte

Din seria ce mai proiectează oamenii – câteva seriale și filme foarte bune

La începutul anului, am intrat într-o secvență de filme și seriale care m-au catapultat într-un timp al amintirilor din comunism, din care n-am mai ieșit același, să zic așa; e ca și cume proiectoarele din cinematografele acelea vechi se mută undeva în memorie și dau play altor proiecții. Prietena mea genială e unul din acele declanșatoare/acceleratoare de memorie; într-un fel simplu de fapt, întâmplările din serial mi-au reamintit de propria copilărie. Poate că nu eram atât de săraci – acțiunea se petrece cu 30 de ani mai devreme, prin anii ’50 – dar lipsuri și greutăți am trăit și noi, nu în primii ani de școală, ci un pic mai târziu, prin clasele V-VIII.

Altfel, aceleași mini-cartiere de câteva blocuri, unde toată lumea se știa cu toată lumea, vedea ce face toată lumea dar nu era deloc prietenă cu toată lumea. Cu excepția copiilor, care au acea deschidere fermecătoare față de oameni, acea sete perpetuă de a trăi și de a se bucura de tot ce văd, simt și înțeleg din lume. Fimul este despre viață pur și simplu, despre traume și suferințe pe care unii reușesc să le absoarbă demni, chiar dacă traiectoriile personale devin complicate; de altfel, un aer de seninătate impresionantă plutește deasupra întregii povestiri. De văzut; pe hbogo.

Cumva din aceeași serie a istoriei amintirilor, am mai bifat două filme din Cehoslovacia – o țară din mileniul trecut, ruptă în două prin 1992 – ambele pe Netflix. Unul este despre ororile nazismului în țări care i-au împrumutat ideologia și au aplicat-o apoi conștiincioși. Oamenii simpli refuză însă instinctiv ororile și chiar dacă sunt nevoiți să inventeze mecanisme de conviețuire care să nu-i alieneze complet, rămâne undeva un nucleu dur de umanitate care va răzbi și va supraviețui mereu. Filmat în perioada premergătoare Primăverii de la Praga din 1968, The Shop on Main Street reconstituie în cele mai puternice detalii atmosfera anilor ’40 dintr-un orășel slovac prăfuit, unde nenorocirile încep neverosimil de repede, neanunțate de nimic. Filmul, câștigător de Oscar pentru cel mai bun film străin în 1966, are un aer aspru, necizelat dar te ține strâns de mână și îți arată ce ajung să facă oamenii când vremurile par că îi strivesc cu totul.

Și încă un film cehoslovac, Oscar pentru cel mai bun film străin în 1968. Nu, nu vi s-a părut – cinematografia cehoslovacă a luat două Oscaruri în doi ani; ca să vedem unde ne aflăm și ce filme se făceau în ro în comunism; doar Pădurea spânzuraților, cu un subiect mult mai cumințel, despre primul război mondial, a luat un Cannes, în 40 de ani de comunism. Closely watched trains, al lui Jiri Menzel, e un film despre maturizare, ar spune criticii, un bildungsroman în imagini care te trimite inițial pe un fir narativ aparent neserios, din care speri să te alegi cu o comedie sănătoasă. Filmul deraiază însă și la propriu și la figurat într-o dramă de război cu anti-eroi. De asemenea, de neratat.
Din micile povești de mai sus pare că trecutul nu și-a pierdut încă farmecul și puterea regeneratoare; cum ar spune marii înțelepți, înțelegerea lui vindecă traumele prezentului. Aplauze timide.

Photo – copyright Traian Panghe, Lisabona, 2017