Saturatia de seriale din lunile carantinei m-a trimis mai departe decat imi inchipuiam. Practic m-a aruncat tocmai in primii ani ai neorealismului italian. Dar pana acolo, am trecut prin cateva filme nemaipomenite ale lui Nuri Bilge Ceylan, “A fost odata in Anatolia” si “Părl sălbatic” dar si printr-un Nikita Mihalkov si doua Antonioni. Suna ca o reteta medicala: ia matale doi Antonioni si un Rossellini si vezi cum te simti; daca persista, insista – rima intended – cu inca un Rosselini si un De Sica.

Asa am si facut cu tratamentul. Am inceput cu Ceylan, vecinul de la Marea Neagra. A fost odata in Anatolia e un film anti-politist-cu-mafioti, dupa cum ne dam seama si din titlu. As spune ca e inrudit mai de departe si cu Reconstituirea a lui Pintilie. O poveste filmata in inima intunecata a Anatoliei, strafulgerata din cand in cand de imagini la lumina lunii si a farurilor de masina. Aparitia-miracol a fetei primarului servindu-i pe cei de la masa e una din cele mai faine si mai expresive scene de cinema. Camera panorameaza pe fiecare comesean, lasandu-ne sa intrezarim frumusetea angelica a fetei in mimica si gesturile lor, ca intr-o serie de oglinzi.

Fiecare personaj important e miezul unei povesti – asa cum si trebuie sa fie o poveste, cu ramificatii ale altor mici istorisiri – iar medicul legist le innoada pe toate intr-un final neasteptat; picaturile de sange care-l pleznesc peste fata si decizia lui profesionala definitiva ar putea fi un fel de “si au trait fericiti pana la adanci batraneti”. Poate ca gestul lui a fost tocmai preludiul apropierii de frumoasa vaduva. Povestile de dincolo de film, da…

Părul salbatic imi aminteste de Big Fish. Relatia fiu-tata e centrala si covarsitoare pentru cele doua personaje msculine in plina tinerete. In filmul lui Ceylan, tanarul absolvent de Litere si aspirant scriitor se uita inspre taica-sau dintr-o alta perspectiva decat personajul jucat de Ewan McGregor – il contesta in fiecare secunda, ii condamna fiecare atitudine si e aproape orb la tot ce i se-ntampla cand tatal e prin preajma. E adevarat ca si parintele lui e chinuit de un daimon neinduplecat; nu reuseste nicicum sa se scuture de viciile care il afunda in mizerie si in dispretul comunitatii. Peste toate insa, are un soi de donquijotism supravietuitor, o maretie a naivitatiii idealiste care il ridica din genunchi si il impinge spre o noua viata. Iar fiu-sau, care rataceste printre optinile apasatoare ale unei viitoare vieti si cariere – in politie, ca profesor in indepartata Anatolie sau ca scriitor caruia nu i se vinde mai nici o carte – se reintalneste cu adevaratul sau parinte si coboara, solidar cu el, in putul sapat cu obstinatie de taica-sau, care cauta cu indarjire apa si nu se opreste nicicand. Sunt fiul tatalui meu si am aceeasi nebunie de a cobori in adancuri sa aduc la suprafata apa. Un film patern si filial in jumatati egale de masura.

Urga lui Nikita Mihalkov e un munte. E de urcat intr-o ascensiune in care esti singurul membru al expeditiei. Te cateri, te agati si speri ca odata ajuns sus, sa il poti vedea pe de-a-ntregul. Un film despre umanitate cum nu cred ca umanitatea a produs foarte multe. O poveste aproape biblica, daca Biblia ar fi avut mai multe povesti despre oameni simpli, aruncati de soarta in stepele mongole, in talazuri de furtuna si in santuri cu praf si sange.

Dorul de casa al tractoristului sovietic – nemaipomenit joaca Vladimir Gostiuhin – intalneste simplitatea si viata plina de sensuri ascunse a familiei lui Pagma, care locuieste cu nevasta, cei doi copii si soacra, intr-o iurta din imensitatea mongola. Verdele crud al stepei e probabil trasatura dominanta a filmului dar si a oamenilor locului – mereu senin si limpede, crud si neindurator in egala masura. Ca natura.

Sacrificarea mielului, in cinstea oaspetelui – din nou, aproape biblica – si secventa de inceput, cu urga infipta in varful dealului, marcand teritoriul cucerit al femeii, sunt doar doua din imaginile absolut remarcabile ale acestui munte de film. Iar finalul, cu rusul revenind pe jos, la ferma, chiuind si haulind, e semn ca umanitatea inca mai triumfa. Sau cel putin asta crede Mihalkov.

Survoland Europa, coboram spre Meditarana. Poate ca traversam si Estul Europei si Romania dar n-am gasit in traseul de acum vreun popas ademenitor pe-aici pe la noi. E suficient ca am amintit de Reconstituirea lui Pintilie, probabil ca nu intamplator.

M-am oprit la Antonioni, cumva in amintirea anilor de Cinemateca din studentie. Pe la 11, cand ne dezmeticeam dupa cine stie ce nopti pierdute si sorbeam din cafea, uitandu-ne pe orarul cursurilor, decretam ca nu e nimic interesant la scoala si oricum pierdusem un curs si jumatate. Luam troleibuzul pana la Universitate si ne afundam in intunericul racoros de la Eforie. “Blow up” si “Zabriskie Point” au ramas ca niste faruri niciodata stinse, palpaind in memoria initiala a cinema-ului european. Le-am revazut de cateva ori, ani buni de-atunci dar “L’avventura” si “La Notte” ramasesera nebifate.

Nu mi-e clar dupa ce am vazut L’avventura, daca lui Antonioni i-a pasat de Anna vreo secunda mai mult decat cele in care a fost in cadru. E atat de limpede senzatia de nothing happened de pe insula, cum trec toti usor peste evenimentul tulburator de acolo incat chiar te intrebi daca regizorului i-a pasat vreo secunda. Sigur ca e un gimmick retoric, ii pasa in masura in care il ajuta sa isi dezvolte naratiunea, nu? Cheia politista a filmului sta in primele doua secvente, intr-o ordine tulburatoare si aproape fireasca psihanalitic pentru femeie – cu tatal si apoi cu iubitul .

Pretextul cautarii Annei e de fapt cautarea sinelui lui Sandro pe care o face Antonioni in locul lui. In contractele din dreptul roman dar si in cele de azi, sunt tot felul de schimari de roluri, in fidejusiune, de pilda. Creditorul fidejusor se introduce practic pe sine in numele si in locul debitorului. Pare ca Antonioni face acest lucru cu Sandro, isi ia libertatea sa ii caute acestuia sinele.

Claudia – un rol nemaipomenit facut de Monica Vitti – e un personaj aterizat parca din tragediile antice, care isi traieste ca intr-un roller coaster bucuria indragostirii cu spaima drumului in cautarea prietenei sale, presarat cu indoieli si renuntari. Au plecat amandoi, in disperare, ajung sa spere, la fel de disperati, ca nu vor gasi niciodata ce cauta, dupa cum ii spune Patriziei, intr-o replica rezumat a intregii intrigi.

La notte are ceva straniu; pare ca Mastroianni a plecat, suparat pe Fellini si pe La Dolce Vita si a decis sa se linisteasca si sa se insoare. Acelasi personaj nelinistit, bantuit de instincte sexuale greu de stapanit, bine camuflat sub carapacea scriitorului, fost ziarist, nu? De la un moment dat incolo, incepi sa observi si tu minutiozitatea si luciditatea arheologica a lui Antonioni in a radiografia descompunerea lenta a relatiei celor doi, din detalii aparent insesizabile. Finalurile din “L’avventura” si “La notte” sunt aproape la indigo – iertarea e binele suprem pe care cele doua femei aproape ca il smulg din ghearele disperarii; pentru ele, ca si pentru noi toti de altfel, iertarea face ca viata sa continue.

Printre randurile astea despre cinema-ul alb-negru s-au strecurat si niste culori. Cele de la “Urga” lui Mihalkov si cele ale lui Truffaut din La nuit americaine. Am citit despre filmul asta intr-o revista Cinema de prin anii ’80 dar n-am apucat sa il vad pana zilele trecute. Poate ca a fost mai bine asa – oricum nimic nu poti intoarce. Ca sa continui jocul cu referinte si trimiteri la alte filme, mi s e pare ca Truffaut s-a uitat la Otto e mezzo si si-a zis, bine, las’ ca fac si eu un film despre regizori si filmele din capul lor. Timpul povestirii e altul decat la Fellini, Truffaut prefera sa vorbeasca despre filme in priza directa, aici si acum.

O scena de un umor simpatic, o pastila aruncata aparent intamplator – regizorul remarca o figura straina care se uita la repetitii si il intreaba pe producator cine e . Un politist, ne-a dat niste aprobari si ar vrea sa se uite si el cum se fac filmele. Mda, zice Ferrand, cum ar fi sa ne ducem si noi sa vizionam interogatoriile lor.

Filmul e construit din zeci de remarci aparent neinsemnate care compun tabloul realitatii de filmare. Am stat pe platouri ceva zile si nopti, pentru spoturi publicitare, e drept, si recunosc lumea asta a creatorilor de lumi cinematografice. Un melanj fermecator de muncitori, masinisti, fete cochete de la machiaj si scenografie, artisti neintelesi, producatori-negustori care cumpara timp si vand celebritate.

Nathalie Baye are un rol mic dar foarte simpatic – asistenta de regie Joelle, care il place in secret pe regizor dar il si repede cu ironii si sarcasme indraznete. E cea mai isteata fata de pe platou si n-are nici cea mai mica problema sa faca un quickie cu recuziterul, in padure, cand prinde un sfert de ora de pana de masina.

Povestea de filmat se intrepatrunde pana la suprapunere cu cea de pe platouri dar mai departe scrie-n film, si-asa cred ca am dat spoiler-e nenumarate pe aici. Un film de un umor cald si adanc despre lumea din spatele filmelor, mai vie si mai cinematografica uneori decat filmul insusi.

Photo – @copyrigt Traian Panghe, Lisabona, 2018