Nu îmi dau seama de ce vorbesc numai despre filme în ultima vreme; poate că sunt lucrurile pe care le prețuiesc cel mai mult lately, habar n-am. Pe listă au mai rămas un serial basc și unul norvegian. Adevărul e că vânez multe specimene europene în ultimii ani. Patria e probabil cel mai onest demers cinematografic produs vreodată despre conflictul din Țara Bascilor.

Primul lucru care surprinde pe parcursul întregii serii e absența aproape totală a spaniolilor; inamicul extern e peste tot dar lipsește cu desăvârșire. Camera se întoarce tot timpul spre interior, spre basci, spre ai noștri. Și descoperă acolo, de-a valma, agresori, victime, oameni care refuză sa fie parte din conflict și care sunt prinși între vagoane. Drama care se consumă la foc mocnit în tot acest serial și care izbucnește cu furie spre final, e cu atât mai adâncă și rea cu cât e vorba mereu și mereu de ai noștri.

Și o obervație politică – ce urâtă e ipocrizia ideologică a stângii extremiste postbelice – ETA e parte din peisaj, alături de Brigate Rosse, Red Army Faction și altele. Pe de o parte, își șantaja antreprenorii locali, potențialii aderenți adică, să-și plătească no matter what contribuțiile (iar oamenii deveneau astfel civili-captivi pe terenul lor de luptă mare cât toată Țara Bascilor). Tot ETA îi făcea însă dușmani de clasă, dacă îndrăzneau să comenteze și refuzau să tot plătească.

Un film urât și negru din care am mai rămas cu o nuanță – oamenilor le era frică să se ridice împotriva nenorocirilor făcute de ETA împotriva alor lor, pe ideea că mda, totuși sunt ai noștri. Solidaritatea scopului comun – lupta împotriva ocupantului – e mai mare decât suma abuzurilor interne. Ce teoremă grea.

Occupied e într-un anume fel tot despre ocupanți, după cum ghicim lesne din titlu. O serie norvegiană despre un viitor distopic care bate practic la ușă, pentru că acțiunea se petrece în anii 2020 și ceva, când Norvegia se confruntă cu o criză totală în relația cu UE dar și cu Rusia, care-i lăsată să-și facă mendrele prin Scandinavia. Nordicii au acel stil frust, fără estetisme inutile, prin care ne arată în toată splendoarea fapte, cauze, efecte, atitudini și personaje. Nimeni nu e scutit de nimic, fiecare face orice ca să răspundă pentru propriile acțiuni sau să fie exonerat de consecințe.

Democrația faptelor și a consecințelor este însă grav avariantă de intervențiile rușilor care calcă în picioare, fără pic de scrupule, acest rai al responsabilităților individuale și politice. Cum reacționează norvegienii – politicieni, militari sau civili – la această ocupație rusească a anilor 2022? Complicat și imprevizbil, chiar și pentru niște scandinavi cu ordinea și responsabilitatea în sânge. E fascinant de urmărit în această serie cum o întreagă societate își modifică ADN-ul democratic și cum sunt privite acțiunile unor personaje, cum basculează percepția publică despre ei, de la trădători la eroi naționali și invers, în câteva zile, săptămâni și apoi în ani întregi. Chiar și la final, pentru mine a rămas fără răspuns întrebarea – Djupvik e sau nu un erou?

Photo – copyright Traian Panghe, Lisabona, 2017