copyright – @Traian Panghe, Histria, 2025

Am văzut recent un reportaj turistico-gastronomic pe Euronews RO cu un eston care deschisese în Tallinn un restaurant fancy, bucătărie tradițională locală reinterpretată de un chef japonez care trăise prin New York. Și ăla chiar asta făcea, reinterpreta ce credea el că e mișto din mâncărurile lor. Și în primele secunde am avut așa un feeling, un soi de împotrivire ancestrală – “băi, ce face japonezul ăla acolo?…. “. Cred că așa e cu ruperea de tradiții la un moment dat; te țin legat cu fire invizibile și te scuturi greu, ți se pare că doar sarmaua de la mama e cea mai bună – și chiar poate să fie cea mai bună. Dar și dacă guști una altfel, din altă parte și zici, mhm, da, interesant, parcă mai bună e de la mama, tot ai rupt ombilicul.
Și acel estonian îi explica reporterului viziunea și drive-ul lui și a spus o frază absolut definitorie pentru lumea în care trăim – “ce ne-a adus până aici s-ar putea să nu ne mai poată duce mai departe”.
Omul ăsta, de la mii de kilometri într-o coincidență aproape uimitoare, a răspuns frământărilor și nemulțumirilor mele despre felul în care românii se agață de trecut ca să meargă mai departe. Românii sunt ca un baron Munchausen, se trag toți de părul tradiției și al istoriei ca să iasă din mlaștina în care băltesc de multe decenii, ca să nu zic secole. Iar marketingul românesc e o oglindă atât de fidelă a frământărilor societății; brandurile noastre privesc țintă, hiper-atente, ca niște suricate, la tot ce strigă lumea în agora digitală și pac, preiau frenetice tot-tot. Naționalismul, istoria, tradiția noastră milenară, dă-i și luptă; dacă nu e milenară, să fie măcar centenară, cât o fi, să ne mândrim, să astea.
Am văzut recent noua campanie CEC Bank, într-o postare a lui Mihai Bonca pe linkedin. Și-n timp ce citeam explicațiile lui de strategie, am avut acel rant mental – “iar cu tradiția și cu trecutul, frățioare, nu mai avem nimic altceva pe lume asta?… ” – care nu-și găsea albia de curgere potrivită și pe care mi-a oferit-o, cu exprimarea lui grozavă, acel antreprenor estonian.
“ce ne-a adus până aici s-ar putea să nu ne mai poată duce mai departe”
De ce trebuie să fim mereu cu ochii întorși înapoi, ce mai tot căutăm în trecut, ce credem că mai găsim ce n-au găsit și ceilalți.. Nu e nimic acuzator aici, înțeleg cumva zbuciumul ăsta românesc, dar poate că trebuie să ne uităm în altă parte. Greu, I know. Și mă gândeam cum faci, ca agenție, să scoți ceva din schemele astea, cât de încorsetat sau dezinvolt poți fi.
Iar ideea creativă, acel mini-Serendipity românesc cu magica monedă de un leu, a reușit să scape din strânsoare, să zic așa. Spotul are și un clou aparent ciudat și greu digerabil la prima vizionare; eu însumi mi-am zis prima dată – “mhm, moneda aia cade-n canalizare.. uh?!”. Dar ea pare să spună multe – și despre riscuri și despre transformări și despre banii care tre’ să circule. Secvența conține – in nuce – o grămadă de frământări sociale majore, cu sâmburele ăla de exploatare burghezo-moșierească. Am văzut și că WOPA a făcut spotul și am zâmbit, “da-da-da, ce schemă șmecheră”; se simte că direcția creativă a agenției are în ADN un simț narativ bine antrenat. Și mi-a mai plăcut click-ul smart audio-vizual al deschiderii automate a ușii care transformă hârbul din anii 80 în mașina de azi.
Și da, am și o observație critică, că trebuie să-mi satisfac și OCD-ul creativ: fata cu mingea uriașă de plajă sub burtă, care urmează să nască un elefănțel. E o fracțiune de secundă în care vezi rotunjimea aia nefiresc de pronunțată și te gândești cât e de important să ai la producție ochii și simțul măsurii.
Și mai am o întrebare, semi-retorică, de copywriter, cu repetiția aia de la final, “E timpul. E timpul tău”. I get it, ofcors, da’ parc-aș fi căutat altceva. Știu că e greu cu clientul, strategia, CS-ul, toți pe capul tău să disece și să vină cu soluții. Când mă simt și eu asaltat de părerologia echipei, toți cu bune intenții, sigur, încerc să ies din gaura asta de vierme și caut alte rute. Uneori iese, alteori, nah, te-ntorci să-i mulțumești pe toți.
Altfel, revin la ideea strategiei – zero surprinzător să o iei cu istoria “de la patrusopt” când vorbești de CEC. Noroc că uneori mai vine creația să mai salveze acel ppt super-boring cu câte-o șmecherie narativă.