copyright – @Traian Panghe, Histria, 2025

Am văzut recent un reportaj turistico-gastronomic pe Euronews RO cu un eston care deschisese în Tallinn un restaurant fancy, bucătărie tradițională locală reinterpretată de un chef japonez care trăise prin New York. Și ăla chiar asta făcea, reinterpreta ce credea el că e mișto din mâncărurile estoniene. Și în primele secunde am avut așa un feeling, un soi de împotrivire ancestrală – “băi, ce face japonezul ăla în Estonia?…. “. Cred că așa e cu ruperea de tradiții la un moment dat; te țin legat cu fire invizibile și te scuturi greu, ți se pare că doar sarmaua de la mama e cea mai bună – și chiar poate să fie cea mai bună. Dar și dacă guști una altfel, din altă parte și zici, mhm, mișto, da’ parcă mai bună e de la mama, tot ai rupt o parte din ombilicul ăla.
Și acel estonian îi explica reporterului viziunea și drive-ul lui și a spus o frază care mi s-a părut definitorie pentru lumea în care trăim – “ce ne-a adus până aici s-ar putea să nu ne mai poată duce mai departe”.
Omul ăsta, de la mii de kilometri, într-o coincidență aproape uimitoare, a dat un răspuns excelent nemulțumirilor mele despre felul în care românii se tot agață de trecut ca să meargă mai departe, ca un baron Munchausen care se tot trage de părul tradiției și al istoriei ca să iasă din mlaștina în care băltește de zeci, dacă nu sute de ani. Iar marketingul românesc e o oglindă atât de fidelă a acestor frământări; brandurile noastre privesc țintă, hiper-atente, ca niște suricate, la tot ce strigă lumea în agora digitală și pac, preiau frenetice tot-tot – naționalismul, istoria, tradiția noastră milenară; și dă-i și luptă; dacă nu e milenară, măcar centenară, cât o fi, să ne mândrim, să astea.
Am văzut recent noua campanie CEC Bank, într-o postare a lui Mihai Bonca pe linkedin. Și-n timp ce citeam explicațiile lui de strategie, am avut acest rant mental – “iar cu tradiția, cu trecutul, frățioare, nu mai avem nimic altceva pe lume asta?… ” – care nu-și găsea albia de curgere și pe care mi-a oferit-o, cu exprimarea lui grozavă, acel antreprenor estonian.
“ce ne-a adus până aici s-ar putea să nu ne mai poată duce mai departe”
De ce trebuie să fim mereu cu ochii întorși înapoi, ce mai tot căutăm în trecut, ce credem că mai găsim după o sută și ceva de ani… Nu e nimic acuzator aici, înțeleg zbuciumul ăsta românesc, dar poate că trebuie să ne uităm în altă parte, să nu mai tot oftăm după daci și conservatori și legionari patrioți și partizani, că nici n-am fost vreo țară de împotriviți ai sorții..
Greu, I know. Și mă gândeam cum faci, ca agenție, să scoți ceva din schemele astea, cât de încorsetat sau dezinvolt poți fi.
Iar ideea creativă, acel mini-Serendipity românesc cu magica monedă de un leu, a reușit cumva să scape din strânsoare, să zic așa, și să spună multe – despre riscuri, despre transformări, despre banii care tre’ să circule. Secvența conține – in nuce – o grămadă de frământări sociale majore, cu sâmburele ăla de exploatare burghezo-moșierească.
Am văzut și că WOPA a făcut spotul și am zâmbit, “da-da-da, ce schemă…”; mi-a mai plăcut click-ul smart audio-vizual cu deschiderea automată a ușii care transformă hârbul de anii 80 în mașina de azi.
Și da, am și o observație critică, că trebuie să dau satisfacție și OCD-ului meu creativ: fata cu mingea uriașă de plajă sub burtă, care urmează să nască un elefănțel. E o fracțiune de secundă în care vezi rotunjimea aia nefiresc de mare și te gândești cât e de important să ai la producție ochii și simțul măsurii.
Și mai am o întrebare, semi-retorică, de copywriter, cu repetiția aia de la final, “E timpul. E timpul tău”. I get it, ofcors, da’ parc-aș fi căutat altceva. Știu că e greu cu clientul, strategia, CS-ul, toți pe capul tău să disece și să vină cu soluții. Când mă simt și eu asaltat de părerologia echipei, toți cu bune intenții, sigur, încerc să ies din gaura asta de vierme și caut alte rute. Uneori iese, alteori, nah, te-ntorci să-i mulțumești pe toți.
Altfel, revin la ideea strategiei – zero surprinzător să o iei cu istoria “de la patrusopt” când vorbești de CEC. Noroc că uneori vine creația și mai salvează acel pptx boring, cu câte-o șmecherie narativă.